crezu de cuviinţă să zică “Bună seara”. Pascalopol se grăbi să-i răspundă, întorcând capul. Aglae răspunse şi ea, fără să ridice ochii din cărţi. Aurelia îl urmări numai cu privirea. Trecură printr-o odaie neluminată decât de lună, care părea a fi sufrageria, apoi într-o săliţă din care o scară de lemn ducea la etaj. Se urcară pe ea şi ajunseră într-un coridor cu geamlâc, în care Felix recunoscu geamlâcul zărit de jos, din curte. O lampă de petrol de o formă mai îngrijită ardea într-un cui. Otilia o luă şi începu să deschidă uşile odăilor care dădeau în coridor. Erau cel puţin patru.
— Doamne! zise ea, nu ştiu unde să te culc. Am uitat să spun sa pregătească o cameră.
Felix avu impulsiunea, ca şi cu prilejul prăjiturii, să declare că nu avea nevoie de nimic, însă i se păru absurd, deoarece neapărat trebuia sa doarmă undeva. De aceea tăcu şi luă
parte prin aşteptare la preocuparea Otiliei. Aceasta deschise o uşă, intră singură înăuntru, deretică ceva în pripă, fiindcă se auziră lovituri de scaune izbite şi de dulapuri închise, apoi strigă lui Felix să intre.
— Până mâine dormi aici, este odaia mea. Fii fără grijă. E cam dezordine, dar o să mă
ierţi, nu? Noapte bună. Mâine vom sta de vorbă mai mult.
Otilia spuse toate acestea repede, cu un râs graţios, dar cu siguranţă în glas, mai dădu o ochire odăii şi ieşi, făcând lui Felix un salut cu mâna. Se auziră tropote pe scară, trântituri de uşă, şi apoi totul reintră în linişte. O lampă portativă cu abajur era aprinsă pe o masă
rotundă, răspândind cercuri de umbre degradate prin casă şi imprimând un rotocol alb în tavan. Felix privi în odaie. Încăperea era mai mult lungă decât lată şi avea o fereastră care da în geamlâc, acoperită cu
o mare cortină de pluş maron. Câteva fotolii scunde şi mici de pluş maron, un scrin de nuc de modă veche, dar masiv, un dulap de haine din acelaşi lemn şi foarte lat dădeau odăii un aer bătrânesc dar elegant. Lucirea pereţilor atrase atenţia lui Felix, care descoperi cu mirare că odaia era tapetată cu o hârtie dungată şi cu mici flori de miozotis. În schimb, patul era nou şi aşa de scund, încât părea un divan. Două suluri moi de catifea se sprijineau la capete pe speteze ornamentate cu împletituri de pai. În apropierea ferestrei se afla o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile şi cu multe sertare. În faţa ei se vedea un scaun rotativ de pian. Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade, şi-n ele se vedeau, ca nişte intestine colorate, ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite, batiste de broderie şi tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră
numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fo
tolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru piano-forte.
Pe un fotoliu se găsea un morman de cărţi, cele mai multe nemţeşti, dar şi romane franţuzeşti din colecţia Calmann-Lйvy, ilustrată şi cartonată. Deasupra se vedeau Mademoiselle de la Seigli й re de Jules Sandeau, Indiana de G. Sand. În cameră mirosea pătrunzător a pudră şi parfumuri. Felix se lăsă pe marginea patului, neîndrăznind încă să
profaneze cu somnul său acest ascunziş feminin. Atunci văzu că patul era el însuşi plin de tot felul de nimicuri, de perne de catifea cu broderii aplicate, de păpuşi de stofă, de rochii şi jupoane zvârlite în grabă şi că nu se zărea nici umbră de plapumă ori de întocmire pentru dormit. Otilia uitase acest amănunt. Felix se întinse puţin pe pat spre a-şi odihni emoţiile neînţelese pe care le încercase de câteva ore. Un cocoş se auzi foarte pe
aproape bătând din aripi şi cântând. Lui Felix i se păru că aerul din casă îşi schimba în mod ciudat culoarea şi că lampa nu mai dădea atâta lumină. În peretele opus uşii, o mică
oglindă făcea o pată alburie. Felix se ridică şi suflă în lampă, şi atuncea îşi dădu seama că
oglinda prin care se vedeau acum coame de copaci era o fereastră. În odaie era o lumină
dulce crepusculară. Felix se întinse din nou pe pat, cu capul pe un morman de perne decorative, fără să se dezbrace. Era hotărât să nu se culce, ci numai să se odihnească, intimidat de acest interior care nu părea pregătit să-l primească. Prin minte i se perindară
toate întâmplările din cursul acestei seri ciudate, figura spână a bătrânului, scările scârţâitoare, chipurile din odaie. Apoi toate capetele începură să se apropie şi să se depărteze de masa de joc ca într-o horă, un clopot răsună deasupra lor şi căzu ca un fum gros la mijloc, iar două braţe subţiri îl cuprinse de gât, în vreme ce un glas şoptit de fată
întreba:
“Te simţi bine, la noi, nu-i aşa?”
Felix se lăsă în voia braţelor şi se cufundă cu ele în visuri.
II
A doua zi, Felix fu trezit din somn de grindina repede a unui pian care răsuna prin apropiere. Cineva trecea mâinile cu jovialitate pe deasupra clapelor, cântând cu multă
dexteritate un exerciţiu complicat, care varia la infinit o temă. Felix îşi aminti numaidecât de mâinile lungi ale Otiliei şi nu se mai îndoi că ea era cântăreaţa. Sări înfricoşat din pat.
Soarele era sus pe cer şi pătrundea în odaie din două părţi. Tânărul îşi îndreptă puţin hainele, potrivi locul pe care dormise şi avu intenţia să se spele. Dar în cameră nu găsi nimic trebuitor. Scoase atunci din valiză puţină apă de Colonia cu care-şi dădu pe faţă şi pe păr. Acum nu ştia ce să facă. Să stea în odaie cum îl îndemna ascuns timiditatea, ar fi fost necuviincios; să iasă, se temea să nu nimerească unde nu se cade, necunoscând casa. Aruncă o clipă privirile pe fereastra cea mică şi constată că dădea într-o curte vecină. De altfel, era o fereastră condamnată, care ar fi urmat să fie astupată în cazul unei construcţii alăturate, dar pe care, se vede, relaţiile dintre vecini o îngăduiau. În curtea de alături, Felix văzu o casă fără etaj, cam veche, dar solidă şi largă. Ferestrele înalte aveau deasupra frontoane greceşti de tencuială, şi intrarea avea chipul unei tinde sprijinite pe două coloane vopsite ca porfirul, ai cărei pereţi erau zugrăviţi pompeian. De-a lungul pereţilor se înşirau hârdaie mari cu oleandri şi de jur împrejurul ogrăzii erau straturi de flori prejmuite cu nuiele. Mai spre fund se vedea şi un chioşc de lemn vopsit verde în care Felix zări pe bătrânul de peste noapte cu barbişon şi broboadă, care broda mereu. Înţelese acum că tanti Aglae, cu Simion al ei şi
cu Aurica locuiau alături. Felix mai dădu câteva ocoluri odăii, ascultând exerciţiile Otiliei, care le intona şi vocal acum, cu un glas subţirel şi tremurat. În sfârşit se hotărî să crape uşa, fiindcă auzise nişte bocănituri pe alături. Abia scosese capul, şi-i răsări înainte faţa spână a lui moş Costache, care i se păru acum mai buzat şi mai stacojiu la faţă.
— Ai dormit bine? întrebă el, cu vecinica lui răguşeală. Părea foarte binevoitor şi mai ales servil de politicos din cauza fizicului meschin şi a continuei frecări a mâinilor.
— Vino să-ţi arăt odaia dumitale.
Pe acelaşi coridor, moş Costache călăuzi pe Felix la o altă uşă deschisă de perete.
— E gata, Marina?
— Gata, gata, răspunse arţăgos o femeie mătăhăloasă,
bătrână, îmbrăcată rău, ca o servitoare. Dumnealui este? Moş Costache consimţi din cap.
— Uite aici, luă femeia în primire pe Felix. Ăsta-i patul, cum nici la mama dumneatale n-ai avut.
Într-adevăr, era un pat mare, cu tăbliile de lemn de nuc sfârşite în două suluri groase cu capete de bile. Marina îl pipăi cu mâna, demonstrativ.
— Şezi pe el, să vezi! Uite, aici îţi pui rufele, ici hainele, ghetele să le pui aici, în cutie. Ai masă să scrii pe ea cât pofteşti.
Odaia era asemănătoare cu aceea a Otiliei, dar în locul tapetului era o zugrăveală verzuie.
Şi aci o mică fereastră dădea în curtea vecină. Marina urmă călăuzirile ei, dând lămuriri dintre cele mai indecente. Când Felix o privi mai bine în faţă, văzu că n-avea decât un ochi valid. Celălalt îi era atacat violent de albeaţă şi era pe jumătate închis de pleoapă.
— Ce faci, se răsti deodată Marina la moş Costache, nu-mi dai bani de cheltuială? Doar n-o să te hrănesc cu vânt! Moş Costache se bâlbâi:
— Nu-nu-nu mai ai bani?
— Că mulţi mi-ai dat, îi rânji bătrâna.
