— Of, doamne! Tanti Aglae are doi copii la care ţine ca la ochii din cap: Titi şi domnişoara pe care ai văzut-o aseară, Aurica. Să nu cumva să-i atingi cu ceva. Mai are o fată, care e măritată sau cam aşa ceva. Am uitat să te întreb: Îţi place Aurica?

Felix făcu un gest evaziv.

— Să te fereşti de ea, că umblă să se mărite şi se-ndrăgos-teşte de cine-i iese-n cale.

Otilia sfârşise de depănat ibrişinul şi acum repara degetele mănuşilor, fredonând o romanţă italiană.

— Cine era domnul gras de aseară? îndrăzni să întrebe Felix. Fata ridică o privire indignată asupră-i.

— Leonida Pascalopol gras? De ce e gras? Da, într-adevăr că e cam gras, recunoscu ea gânditoare, am să-i spun să slăbească.

— Este tot un unchi? se hazardă Felix cu jumătate gură. Otilia izbucni într-un râs cristalin.

— Unchi? Ce bine ar fi! Nu e unchi, e un... prieten al lui papa. Fiindcă faţa tânărului se adumbrise puţin, Otilia începu sa-i dea explicaţii volubile:

— Nu ştii ce om bun este Pascalopol şi ce bogat e! Are o moşie imensă în Bărăgan şi cai de călărie. Mi-a făgăduit că-mi dă unul. Ah, şi cum aş vrea să am o trăsură luxoasă, cu doi cai frumoşi! Este foarte chic! Dacă n-ar veni Pascalopol, ne-am plictisi grozav, fiindcă papa e cam ursuz şi nu-l prinzi pe-acasă. Tu nu te plictiseşti niciodată? Eu, da! oftă Otilia.

Câteodată îmi vine sa ţip, şi atuncea mă răzbun pe pian. Ştii că m-am înscris la Conservator, dar nu sunt încă bine hotărâtă. Aş fi vrut sa urmez mai degrabă clasa de dramă. Dramă! Sa fiu actriţă, să am admiratori. Mi-au spus însă că nu prea am glas sonor.

Tu ce zici?

Otilia se ridica în picioare pe banca din chioşc şi, întinzând mâinile, declamă cavernos: Voi sunteţi urmaşii Romei, nişte răi şi nişte fameni.

De sus, zărise pe Marina în bucătărie.

— Marino, ţipă ea de departe, ai fier de călcat?

— Este, este, confirmă femeia, morocănos. În curând, Otilia călca în faţa lui Felix, pe care nu-l elibera deloc din

captivitate, rochia de tul, fluierând acum fragmente de şansonete de Fragson. Terminând, îşi potrivi rochia pe deasupra, ca un şorţ.

— Cred c-o să-mi stea bine! Vrei s-o încercam? Hai s-o încercăm.

Şi Otilia luă iarăşi pe Felix de mâini şi-l târî în goană prin curte, şi apoi, răpăind pe scară în sus, până la odaia ei. Acolo, fără nici o jena, îşi trase peste cap rochia uşoară de casă, rămânând într-un jupon prins de umeri cu două panglici, şi îmbrăcă rochia albă de tul.

Părea un fluture alb care mişcă uşor din aripi. Ea facu câţiva paşi de menuet, fluierând o melodie, apoi, ţinându-şi cu mâinile îndepărtate capetele rochiei, facu o reverenţă

adâncă în faţa lui Felix. Uitându-şi de mărunţişurile din chioşc, Otilia se luă cu vorba şi, în curând, ea şi Felix şedeau pe marele divan în faţa unui vraf de fotografii, albume şi alte nimicuri, scoase de fată de prin sertare şi aruncate acolo. Cu picioarele încrucişate turceşte, Otilia explică orice lucru:

— Asta eşti tu, când erai mic! Şi aici sunt eu!

Felix privi cu mirare fotografia. Două doamne în rochii strânse la mijloc violent, cu sânii încorsetaşi, şedeau cu demnitate pe două scaune rezemate pe un fundal, reprezentând nori rostogoliţi. De fiecare latură, câte un bărbat în picioare se rezema de un ciubuc al unui scaun, cu câte un picior pus în cruce peste celălalt, într-o simetrie fotografică ridiculă. Un bărbat era ofiţer, şi în el Felix recunoscu pe tată-său, celălalt cu redingotă şi pantaloni umflaţi, fără dungă, era moş Cos-tache. Doamnele ţineau câte o mână pe umerii a doi copii aşezaţi în picioare între un bărbat şi o femeie. Erau un băiat şi o fetiţă, fiecare sprijinit pe câte un cerc mare. Felix îi privi nedumerit, neghicind bine identitatea lor.

— Ia să te văd dacă eşti perspicace! zise Otilia. Care sunt eu, şi care eşti tu?

Felix fu surprins să nu se recunoască în băiat, al cărui păr, de altfel, era dat peste urechi cu ajutorul unei panglici.

— Asta eşti tu, lămuri Otilia, arătând pe fată, şi ăsta sunt eu şi puse degetul pe băiat.

Într-adevăr, fata cu părul lung, cam bălai, şi cu rochie cu platcă, garnisită cu dantelă avea trăsăturile lui, îndeosebi nasul drept.

Bizară fantezie a părinţilor, de care Felix îşi reaminti vag. Ştia că avusese părul lung, înnodat în panglici, până la vreo trei-patru ani, şi că purtase adesea rochie.

— Ce caraghios! râse Otilia şi se pregătea să facă cu un creion chimic mustăţi ipostazei sale din fotografie.

— De ce vrei s-o strici? îi reproşă Felix. E o amintire.

— Ah! privi Otilia curios, şi tu eşti sentimental?

Felix tăcu.

— Nu ştii că onoraţii noştri părinţi aveau intenţia să ne căsătorească? Ca la chinezi, mi se pare!

Cum Felix lăsase capul în jos încurcat, Otilia îl analiza foarte serios:

— Tu n-ai nici o prietenă, n-ai iubit niciodată? Aha, înţeleg, interpretă ea tăcerea, domnul e timid sau discret.

Otilia continuă sa frunzărească fotografiile, apoi recomandă, călduros lui Felix fiecare din cărţile sale, punându-i-le generos pe braţe, în sfârşit îşi aduse aminte înspăimântată:

— Vai, am uitat maşina de călcat! Sa ştii că s-a răcit, şi am atâta treabă! Şi lăsând toate baltă, se repezi furtunos pe scări în jos. Curând, din curte, se auziră fredonările Otiliei.

Felix îşi alese o carte, L’homme а l'oreille cass й e de Ed. About, şi coborî şi el în grădină, aşezându-se pe o bancă,

unde începu să citească. Era plăcerea lui cea mare, pe care şi-o satisfăcea cum putea, împrumutând cărţi sau, când avea bani, cumpărând. În odaia pe care şi-o păstrase în casa de pe strada Lăpuşneanu, avea de pe acum o mică bibliotecă. Citi astfel o bună bucată de vreme. Când îşi ridică capul din carte, Otilia dispăruse cu lucrurile şi cântecele ei. Marina se îndrepta greoi spre casă, cu un vraf de farfurii. Soarele era sus pe cer, totuşi încă vreo oră nimic nu se-ntâmplă şi Felix continuă lectura. Cu felul lui accelerat de a citi, înghiţise trei sferturi din volum, când poarta se deschise şi apăru pe ea moş Costache, în haine albe de dril şi cu o panama pe cap, zgârcită de vechime şi multe spălări. Era foarte vesel, judecând după ţuguierea groaselor buze, şi ţinea la subsuoară, cu mare grijă, un pacheţel învelit în jurnal. Nu mult după aceea, Otilia strigă tare din casă pe Felix, poftindu-l la masă.

Sufrageria, văzută ziua, era o încăpere tot aşa de înaltă ca toate odăile de jos, părând din cauza înălţimii îngustă, deşi în realitate era destul de largă. Mobila era greoaie, de nuc, cu ciubucuri fantastice şi mari ca nişte bombe, iar prin geamul bufetului se ghicea o dezordine generală. Moş Costache, Otilia şi Felix se aşezară la trei din laturile mesei şi Marina începu să aducă la masă. Felix observă că mâncărurile erau prea abundente, parcă

destinate unui număr mai mare de persoane, sau gătite cu voluptate, după o îndelungă

foamete. Bătrânul mânca cu mare lăcomie, vârând capul în farfurie, în vreme ce Otilia gusta cu indiferenţă. Bucatele erau nu numai copioase, dar şi numeroase, ceea ce nu miră

deloc pe moş Costache, care mânca din toate. Alături de tacâmuri ţinea sub atentă

supraveghere pachetul învelit în jurnal.

— Otilia, dădu afară în sfârşit secretul mulţumirii sale bătrânul, mi-a dat Pascalopol să-i plătesc chiria şi, din greşeală, mi-a dat cu o sută de franci mai mult.

Felix înţelese vag că moş Costache făcea lui Pascalopol unele comisioane şi se gândi şi la oficiul de tutor al bătrânului. Cumula va să zică câteva atribuţiuni de soiul acesta. Atunci îşi dădu seama că nu ştia cu ce se ocupă propriu-zis bătrânul. Otilia devenise palidă şi scăpase furculiţa din mână.

— Dar, papa, nu i-ai dat înapoi?

— Ha! făcu moş Costache, mirat ca de o ipoteză absurdă.

Otilia aruncă şervetul şi merse spre locul lui moş Costache, pe marginea scaunului căruia se aşeză, înconjurând capul chel al bătrânului cu cele mai subtile mângâieri.

— Papa dragă, dacă mă iubeşti, trebuie să-i înapoiezi banii! Cum ai putut face una ca asta? Papa dragă, scoate banii.

Şi începu să vâre degetele prin buzunarele de la vestă ale bătrânului, ale cărui sprâncene erau lăsate în jos de o comică supărare, în vreme ce buzele râdeau de gâdilitură. În fine, Otilia descoperi în fundul unui buzunar cinci monede mici de aur, ce fură confiscate, spre ciuda lui moş Costache, care totuşi nu obiectă nimic şi se puse să mănânce mai vârtos.