- Ce-i facem, Niculae?

- La Piteşti, tăticule! porunci şi se rugă Niculae şi glasul său, arzând ca o flacără, îl răsuci repede pe om cu faţa înainte.

Merseră toată noaptea şi dormiră cu rândul. Când căruţa ajungea la o răspântie de şosele şi se întâmpla ca tatăl să doarmă, Niculae îl deştepta să-i arate drumul şi tatăl spunea: drept înainte, sau hart caii, sau hăţ. Mergeau din ce în ce mai greu, erau din ce în ce mai numeroase dealuri şi văi şi de la miezul nopţii Moromete nu mai dormi.

Dimineaţa, Niculae se deşteptă ud de rouă. Căruţa scârţâia pe o şosea

necunoscută, cu pulbere puţină, albă ca sarea pisată, cu pietriş ascuns trosnind mărunt sub şinele roţilor. Moromete mergea pe jos şi ceva din înfăţişarea lui şi din felul cum mergea cu caii atrase băiatului luarea-aminte.

- Tată, unde suntem?

- Am trecut de Piteşti.

- De ce?

- N-avem loc de căruţe.

- Şi unde mergem?

- La munte.

- De ce nu m-ai sculat să văd şi eu Piteştiul?

- Ai să-l vezi când ne întoarcem. Uite, zise tatăl mergând alături de roată

şi dezvelind un colţ de cergă. Ia şi mănâncă.

Lângă pâinea de acasă era un pacheţel cu ceva. Băiatul îl desfăcu, şi mirosul şuncii afumate făcu nările lui subţiri şi străvezii să palpite. începu să

mănânce.

înainte ca soarele să apună, muntele începu să-şi dea de veste apro-pierea, între sate, şoseaua era mai puţin umblată ca la şes. Din depărtare , se făcea simţită răcoarea; privirea obosea, trecând de la un munte la alt munte, de la o râpă prăpăstioasă la un ascuţiş înalt, iar liniştea era aici mai aspră, mai lipsită de taine, ascuţea auzul şi înteţea bătăile inimii. Niculae băgă de seamă că tatăl său arată schimbat. în afară de faptul că tăcea, faţa lui se urâţise, fruntea parcă i se făcuse mai mică, nasul mai mare, părul tuns scurt se vedea de sub pălărie ca al unui străin...Niculae se simţi şi el străin în liniştea aceasta străjuită de munţi neprietenoşi. In curând însă îşi dădu seama de ce se schimbase tatăl său aşa: se întâlneau din când în când cu căruţe şi văzu cu ce ochi se uita tatăl său la ele. Erau căruţe de-ale lor, de la câmpie, se întorceau acasă goale. Veneau deci de la munte după ce vânduseră grâul. Niculae se uită din nou la tatăl său şi se sperie: niciodată

până acum nu crezuse că el poate avea o privire atât de turbure şi de duşmănoasă.

275

- Tată! şopti.

- Ce vrei tu?

Niculae simţi cum inima i se micşorează.

- Ce vrei? repetă tatăl şi se uită înapoi şi privirea lui turbure îl zăpăci pe băiat.

Trecură astfel ceasuri lungi. Abia într-un târziu Moromete înfăşură

capătul hăţurilor de vârful loitrei, înfipse biciul în grâu şi-şi plecă fruntea. Ce se petrecea? îi ura pe cei care cutreieraseră înaintea lui aceste râpe, în căutarea de preţuri mai bune, ca şi când dacă aceştia vânduseră n-ar mai fi rămas loc şi pentru el. Ce însemna acest lucru?

- Ce e, Niculae, tată? Te doare ceva?

- Nu...

Moromete se întoarse şi puse mâna pe piciorul slăbuţ al băiatului. îl strânse uşurel şi se uită la faţa lui. Cum stătea aplecat spre genunchii băiatului, acesta îi văzu întâi mustăţile şi se ruşina că i se păruse mai înainte că tatăl său era urât. Tatăl său semăna uneori cu Ştefan cel Mare (fără

pletele acestuia), iar alteori, când purta căciulă şi era supărat, aducea puţin cu Matei Basarab.

- Atunci de ce mă chemaşi? Ţi-e foame? întrebă Moromete.

- Nu...

- Te-ai săturat de mers?

- Nu! protestă Niculae. Tată, de ce nu întrebi pe unul din ăştia care au vândut?...

Moromete îşi retrase mâna. Copiii pătrund în sufletul unui om repede şi necruţător. Abia auzind-l pe băiat îşi dădu seama Moromete că se ferise să

intre în vorbă cu cei care vânduseră. Era furios pe ei, pe graba lor şi poate chiar pe norocul lor: dacă ei dăduseră grâul bine, luaseră caimacul şi acum poate că şi scăzuseră preţurile în urma lor. Opri căruţa unuia care se întorcea gol şi îl întrebă până unde s-a dus şi cu cât a dat grâul. Omul răspunse că a fost cam departe, dar a dat grâul bine.

- Cu cât?

- Cu şapte lei.

—<**- Ce înseamnă asta? întrebă Moromete.

- Şapte lei peste Piteşti.

Moromete întoarse capul înainte şi porni caii. Asta însemna bine la omul ăsta? Pentru şapte lei la dublu să baţi drumul prin creierii Carpatilor?

- Credeai că e mai mult? strigă omul din urmă. Moromete opri caii.

- Păi eu aşa credeam... mărturisi el cu o dezamăgire naivă în glas.

- N-au mocanii bani! explică celălalt. Iarna au ei mai mulţi bani.

- Păi poate cineva să păstreze grâul până la iarnă, domnule? protestă

Moromete către cel din urmă, ca şi când acela ar fi pretins contrariul şi din pricina asta se şi supără parcă brusc pe el şi-i întoarse spatele.

în sfârşit, după două zile şi-o noapte, Niculae, recunoscând vechiul ft de a fi al tatălui său, behăi de bucurie ca un ied în aceste locuri necunoscut şi se agăţă şi-l trase fără nici o noimă pe tatăl său de flanelă. Moromet îndemnă

caii şi râse pe sub mustaţă.

- Auzişi ce zicea ăla?! îl luă apoi martor pe Niculae. Un creştin şi e S-a dus la munte şi a dat grâul cu douăzeci şi şapte de lei dubla!

- Tată, dacă mocanii nu fac grâu şi porumb, de unde au ei bani?

- Păi tu n-ai învăţat la geografie? Care sunt bogăţiile ţării? îl examin Moromete sever. Ia vezi, că dacă la examen nu ieşi bursier, n-am de und da şapte mii de Iei pe an!