însă că îi dăduse în judecată.

Polina era în mijlocul bătăturii cu cumnatele ei, cu mâinile şi picioarele pline de pământ, făcea chirpici pentru casă. Se apucaseră de ea îndată după

treieriş, cumpărând totul pe grâu, prin schimb direct, atâtea duble pentru salcâmi de fundament, atâtea pentru şindrilă şi metri cubi de blană - metri cubi şi şindrila le luase Birică făcând două drumuri la munte -iar tâmplarului, căruia îi comandaseră uşi şi ferestre, îi plătiseră tot cu grâu. Polina se apropie şi, ferindu-şi braţele pline de pământ până peste coate, întinse capul alături de umerii bărbatului ei şi ceru să vadă şi ea hârtia. O citi şi rămase câteva clipe nemişcată. Se uitară unul la altul în tăcere.

- Hm! făcu după aceea Polina. Ce zici, Birică?

- Ce să zic! O să ne condamne să-i dăm grâul îndărăt, să plătim chel-tuielile de judecată şi dacă vrea tat-tău, se poate să iau şi câteva luni de puşcărie.

- Când zice că e procesul? întrebă Polina.

- Peste două săptămâni, la 2 septembrie.

Polina se uită iar la bărbatul ei şi încetul cu încetul ochii ei care erau ţtât de catifelaţi şi de frumoşi se micşorară şi căpătară culoarea oţelului clătină

din cap cu îndoială: nu credea că la data aceea de 2 [tatăl ei se va prezenta la proces. Birică clătină şi el din cap. ipună? La ce se gândea?

2, '

- Nu, şopti Birică gânditor, înţelegând că soţia lui îi dă toată libertatea să

ia orice fel de măsuri împotriva tatălui ei. Nu, să mergem întâi la proces, să

vedem ce face, mai spuse el.

Ea îşi aplecă fruntea: avea dreptate omul ei, trebuia văzut... Nu se putea spune că tatăl ei nu avusese prilejul să-şi dea seama cât de hotărâtă era ea şi bărbatul ei să câştige această luptă. Dacă la proces el avea să

îndrăznească să meargă mai departe, însemna că încă nu-şi dădea seama cu cine avea de-a face.

Polina gândea că nu mai târziu decât a doua zi după proces, el avea să

afle o dată pentru totdeauna ce fel de fiică şi ginere avea. Se duse liniştită la cumnatele ei să facă mai departe chirpici pentru casă. Cumnatele auziseră

totul şi nu întrebară nimic. în dimineaţa aceea a secerişului înţeleseseră toţi că Polinei lui Bălosu nici prin gând nu-i trece să-şi lase bărbatul din pricină

că tatăl ei nu vrea să-i dea zestre şi de atunci începuseră să ţină la ea. Era rău că Birică se bătuse cu ai ei pe mirişte, dar era drept; Birică nu vroia să se îmbogăţească din averea socrului; cerea cinci pogoane de pământ, dreptul cât de cât al Polinei; şi dacă acum venise citaţie pentru proces, ruşinea era pentru Bălosu şi familia lui, nu pentru Birică.

XVI

- Ei, Niculae, hai acum cu mine să vedem dacă poţi să mergi la şcoală

sau nu. E nenorocire, Niculae! Am crezut că, hai, că n-o fi el preţul grâului ca acum un an, că piaţa mai scade când se face grâu mult, dar să scadă el la jumătate, asta n-aşi fi crezut niciodată că o să se întâmple. Sui-te sus şi fă-ţi cruce. Dacă ne întoarcem cu grâul îndărăt, n-am ce să-ţi mai fac, sărac de sufletul tău!

Moromete încărcase căruţa cu grâu şi se ducea să încerce piaţa de la Piteşti. La gară, la obor şi la oborul mare din Costeşti fusese lumea ailaltă, nu mai avea nevoie să se ducă şi el. Era de dimineaţă. Niculae se urcă în căruţă

peste cergă, deasupra grâului şi, de înfigurat şi înspăimântat ce era, i se auzeau dinţii clăţănind în gură.

Nenorocirea de care pomenea Moromete ameninţase tot timpul satul. Cu toate că trecuse mai bine de o lună de zile de la treieriş, preţul grâului rămânea mereu acelaşi ca la început, adică scăzut la jumătate faţă de anul care trecuse. Cu toate că Moromete auzise mereu şi văzuse şi cu ochii lui cum oamenii, neliniştiţi şi furioşi, se întorceau cu căruţele cu grâu îndărăt, el nu luase în seamă ameninţarea, nu crezuse în ea nici o clipă. îşi spunea - şi avea dreptate - că fiind grâu mult, oamenii se repeziseră prea fără socoteală

cu căruţele în oboare şi fireşte că negustorii ştiuseră să-i 273

primească cum se cuvine. Dar timpul trecea şi dubla de grâu nu urca nici măcar cu cincizeci de bani.

Nevenindu-i însă să creadă, şi cum septembrie se apropia şi Niculae trebuia să plece, Moromete încarcă şaptezeci de duble în căruţă şi plecă spre Piteşti, o piaţă mai îndepărtată, al cărei preţ se zicea că era mai bun. Trebuia să vândă negreşit, nu mai putea aştepta.

Plecaseră de dimineaţă de tot şi soarele răsări târziu în urma lor.

Moromete ţinea hăţurile în mână, îndemna caii fără încetare şi timp de câteva ceasuri, trecând peste poduri şi bariere, prin sate şi păduri, urcând şi coborând vâlcele, el nu scoase nici un cuvânt, nici o exclamaţie, nici măcar atunci când ar fi fost trebuincios pentru cai; încorda doar braţul şi ridicând biciul lovea îndesat; odihniţi şi graşi, caii duceau la trap căruţa încărcată, sforăiau şi scuturau din cap.

Soarele răsărit îl lumina şi îl încălzea pe Moromete din spate, dar el nu-l simţi şi nu-i văzu lumina. Nu văzu nici oamenii de pe drum şi nici casele-pejângă care treceau. Cu această grabă şi cu această orbire încerca să fugă

el de un gând care îl urmărea: ce va face dacă la Piteşti va fi / aceeaşi piaţă?

Niculae stătea şi el în căruţă la fel ca şi tatăl său, mut, nemişcat, în prada aceleiaşi aşteptări încordate...

Multă vreme nu văzură nici unul căruţele cu care se întâlneau. Aceste căruţe semănau într-un fel izbitor cu a lor, adică aveau aceeaşi cergă de cânepă pe deasupra acoperind ceva. Dar, deodată, Moromete le văzu şi trase de hăţuri.

- O, hooo!... exclamă cu tot pieptul, mai lung şi mai tare decât era nevoie şi, deşi caii se opriseră, mai adăuga încă: Ho! Ho! Se răsuci apoi cu tot trupul şi strigă în urmă: „Bă, rumânilor!"

- Ce este, măi tăticule?

- Ia opriţi niţel.

Era un şir întreg de căruţe şi se opriră uimiţi la auzul acelui glas încordat care voia parcă să le dezvăluie o taină.

- De unde veniţi, mă, voi? fură întrebaţi cu acelaşi glas.

- De la Piteşti, tăticule, răspunseră câţiva deodată.

- Cu ce sunteţi?

- Cu grâu.

- Şi unde vă duceţi?

- Acasă.

- De ce?

- E grâu mult.

- Ei, şi?

- Nu cumpără nimeni.

274

Aici întrebările se opriră. Se scurseră câteva clipe şi se auzi nesfârşită şi uriaşă tăcerea câmpiei, apoi sforăi un cal, îşi aduseră aminte de ei înşişi, şi cei cu şirul de care îndemnară vitele să pornească.