Fetele râseră şi a îndemnară pe Niculae să pună poloage pe legături.
Paraschiv rânji:
- Niculae, ia să vedem dacă eşti bun de învăţător: spune, ce înveleşte pisica? Dacă ştii, atunci eşti bun! hotărî Paraschiv.
- Lasă băiatul în pace! zise tatăl.
Dar nu-l lăsară în pace, îl sâcâiră şi râseră de el din toate părţile, şi când Niculae se lăsă jos şi-şi ascunse faţa cu braţul, fetele strigară la el ^ să se apuce de pus poloage. Dar el nu se ridică şi rămaseră cu toţii foarte uimiţi când auziră din locul unde stătea el jos izbucnind pe neaşteptate un hohot de plâns. încrederea înşelată şi dorinţele călcate în picioare 3 chinuiau pe băiat şi aşa de cumplit îi învinovăţea prin hohotele lui disperate, încât toţi se supărară şi se răstiră la el să se ridice. Mama protesta şi închise gura fetelor, iar tatăl se apropie de băiat şi a apucă de braţ. El se împotrivi şi atunci tatăl îl săltă de braţ ca pe-o pasăre şi 8 sili să stea în două picioare, spunându-i că
plânge degeaba ca un bleg care nu ştie de glumă.
- Nie, se smuci Niculae furios şi o luă din loc pe mirişte, îndreptându-se spre drum.
Va să zică aşa! Moromete porunci atunci unei fate să se ia după el şi să-i dea câteva la spate. Se duse Ilinca, cu intenţia de a se întoarce cu el de urechi, dar când să pună mâna pe el, Niculae o plesni peste ochi, făcând-o să ţipe.
- Mânca-te-ar câinii să te mănânce! scrâşni apoi Niculae repezindu-i-se în cap şi trăgând-o jos de păr.
- Ce e cu băiatul ăsta?! se miră tatăl stăpânindu-şi mânia. Ilinco, ia lasă-l în pace! Ia vin' încoace de acolo şi lasă-l în pace.
ÎUăsară, dar nici Niculae nu se dădu bătut. La distanţă de ei, se aşeză
rmirişte şi îşi puse capul pe genunchi. Trecură ceasuri întregi şi nu se mişcă
din locul acela; se făcu amiază şi se aşezară din nou la masă, el nu se clinti şi nu veni să mănânce.
217
Moromete se supără de-a binelea, se duse la el şi îl întrebă uluit:
- Ce vreai tu, Niculae? Vreai la şcoală, am înţeles! Dar vreai acuma, azi?
Sau eşti nebun? Şi începu să se închine: vine de dimineaţă cu noi cu toţi în căruţă, începe ca un băiat cuminte ce e şi învaţă să secere şi pe urmă, o dată
îi trăsneşte că vrea să plece la şcoală. Vreai să pleci la şcoală, acuma?!!
- Nu ţi-am spus de-alaltăieri ce zice domnul învăţător Teodorescu de bursă? De ce n-ai zis nimic?
- Dacă ai fi băiat deştept, mi-ai plăcea mai mult, spuse tatăl. Un băiat deştept spune o dată lucrul pe care îl are de spus şi a doua oară nu-l mai repetă. Mi-ai spus o dată: gata!
Parcă era o promisiune în glasul tatălui! în orice caz, îl făcuse să
înţeleagă că în familie nu există numai Paraschiv, Nilă şi Achim şi banca şi fonciirea, la care el, tatăl, să se gândească. Trebuie să se gândească de aici înainte şi la Niculae.
IV
în ziua când Boţoghină îi dăduse fiului său secerea în mână, băiatul, care
avea atunci zece ani, se uitase la tatăl său nedumerit:
- Şi de cai cine o să aibă grijă? întrebase închipuindu-şi că problema cailor e fără soluţie.
- De cai o să aibă grijă Irina, răspunse tatăl cu simplitate. Vatică făcuse ochii mari:
- Irina?! Păi are s-o calce pe picioare, tată.
Boţoghină îl apucase atunci pe fiu de umeri şi îl silise să stea jos cu umerii drepţi.
- Ia stai aşa! Ţin-te bine. Ţine grumazul încordat! Şi spinarea. Apoi îi apucase în palme rotunzimea umerilor încă plăpânzi şi se lăsase greu pe gâtul fiului. Ambiţios Vatică rămăsese drept, simţind că e vorba să-i fie încercată puterea. Boţoghină începuse să râdă:
- Ia te uită ce măgar! Ar fi în stare să mă ducă în ciuş. De anul trecut ar fi trebuit să te pun la secere. Eşti bun de secere!
Irina avea atunci şapte ani şi Vatică a fost foarte mirat când a văzut cu câtă grijă se feresc caii să n-o calce pe sora lui pe picioare. Uneori Vatică
încremenea când Irina se aşeza ca un nod între ei şi începea să-i împiedice la picioare. Caii stăteau liniştiţi până ce fetiţa se ridica de lângă ei, apoi ridicau picioarele din faţă, împiedicate, şi săreau un pas mai încolo, sforăiau şi începeau să pască. Vatică striga de departe cu secerea în mână: 218
- Mă, păzea, mă! Păzea, mă, Irino, că dacă te loveşte unul o dată, vai j de pielea ta, vai de tine! îţi plâng de milă, Irino, înţelegi tu?
' Nu se întâmpla însă nimic. Copitele cailor călcau aproape de tot de
picioarele mici ale fetiţei, fără ca s-o atingă vreodată.
în acest an, după serbarea şcolară, când Irina se întoarse acasă, Vatică
stătea în mijlocul prispei şi dregea hamurile întocmai ca un om mare. Când o văzu pe sora lui, îşi ridică privirea şi spuse scurt:
- Hai mai repede, mă premianto! Ia să te văz mâine la secere, tot premiantă eşti?
- Da, păi dar, a plecat tata şi ai rămas tu să comanzi, răspunse Irina strâmbându-şi buzele spre fratele ei.