Nilă nu dădea însă nici un semn de entuziasm şi nici măcar de acceptare înţeleasă a planurilor pe care le făcea fratele său. El continua să nu înţeleagă

ceva şi Paraschiv ştia care era acel ceva: în primul rând Nilă nu înţelegea pentru ce toate acestea trebuiau făcute pornind de la furatul oilor şi cailor familiei. Altfel nu se putea? Paraschiv însă obosise să-i tot explice că altfel nu se putea şi nu-i explică nici acum. în al doilea rând Nilă nu înţelegea pur şi simplu ce însemna din punctul de vedere al legăturii lor cu familia ceea ce aveau ei de gând să facă; rupeau cu ea, fugeau, n-aveau să se mai întoarcă

niciodată îndărăt, părăseau satul definitiv? Aici problema era ceva mai neclară şi Paraschiv spuse ce gândea el.

- După ce ne ridicăm case în Bucureşti, ne însurăm, bă, Nilă, şi atunci venim în sat colea cu nevestele: „JHe-am însurat,.dă-ne partea noastră de pământ", o să-i spunem tatii şi vindem pământul şi cu banii deschidem prăvălii. ~ - - -

- Vezi să nu-ţi dea tata pământ! mormăi în sfârşit Nilă, aruncând coceanul în foc.

- De ce să nu-mi dea pământ! Să îndrăznească să nu-mi dea pământ!

zise Paraschiv ameninţător. Crezi că mai merge aşa?

Nilă nu arăta că are de gând să mai spună ceva, şi Paraschiv, posomorât, nu mai zise nici el nimic, rumegă timp îndelungat din cotolanul copt pe care îl ţinea în mână. La urma urmei, dacă Nilă nu înţelegea, treaba lui. Până la urmă, dacă o fi şi-o fi, poate chiar să nici nu mai meargă. Numai să nu spună, că atunci e rău. Dacă ar şti că spune, ar încăleca chiar acum pe cai şi ar pleca. Ar pierde banii pe grâu, dar n-ar pierde caii. Fără cai şi fără

bani, numai cu cât avea Achim, ar fi fost aproape cu neputinţă să

încropească ceva în Bucureşti.

- Şi ce face tata aici cu banca, bă, Paraschive? Că el aşteaptă să-i trimită Achim bani, mai spuse Nilă într-un târziu.

- Cum ce face cu banca? Dar grâul?! se miră Paraschiv. Treaba lui, să

vândă din grâu şi să plătească.

- Şi fonciirea?

- Fonciirea?! Lasă să le ia ţoalele din casă, răspunse Paraschiv cu satisfacţie. Au făcut covoare din lâna oilor şi eu nici o pereche de ciorapi nu mi-am făcut. Să nu creadă Tita şi Ilinca că eu sunt prost!

Seara se duseră pe la tuşa lor, care îi primi cu gura pungă de satisfacţie.

Aflase ceva şi ştia dinainte că acest ceva când are să li-l spună nepoţilor, aceştia au să sară în sus.

- Veniţi încoace că am să vă spun ceva. Vino încoace, Nilă, prostule, că

eu când îţi spuneam ziceai că aşa şi pe dincolo. Auziţi voi?J^or^să-l^ facă

boier pe ăla micu. Auzi, Paraschive?

267

r

- Pe cine să facă boier?

- Pe ăla micu, pe zgâmboiatu ăla de Niculae. Mă-sa vrea să-l dea la Scoală! Şi l-a pus pe tat-tău la cale. Voi nu ştiţi nimic, degeaba staţi cu ei în casă.

- Fuşi d-aici, ga Mario! zise Paraschiv care ştia că tatăl său nu dăduse nici un semn că s-ar gândi să-l dea pe Niculae la şcoală. Cine ţi-a spus ţie că

vrea să-l dea?

- A venit popa Petre şi.cu un învăţător, acum o săptămână, la ei acasă!

Mi-a spus mie Mariţa lui Udubeaşcă! Dar nu ştia nici ea de ce şi am aflat. S-a lăudat Niculae la alde fata aia a lui Boţoghină, cu care e într-o clasă, şi aia a spus mă-sii şi mă-sa a spus ăsteia a lui Şutică, care are şi ea un băiat într-o clasă cu Niculae. „Mario, zice asta a lui Şutică, de unde are bia, frate-tău Ilie, bani să-l dea pe Niculae la şcoală?"

- Fugi d-aci, ga Mario, s-a lăudat Niculae la fata aia, se îndoi Paraschiv mai departe.

- Aşa am zis şi eu, dar ce, crezi că nu l-am întrebat pe popa? L-am întrebat, na! M-am dus să mă spovedesc şi l-am întrebat, răspunse Guica triumfătoare. „Părinte, zic, am şi eu un nepot şi aş vrea să se ducă şi el la o şcoală, dar nu vrea alde ta-său." „Cum nu vrea? zice. Când am vorbit eu cu el, a spus că vrea." Ei?! exclamă Guica vârându-şi fruntea sub feţele înţepenite ale nepoţilor. Aţi văzut? Ai văzut, Nilă, unde o să se ducă

grâuşorul vostru?

- Vezi, bă?! exclamă şi Paraschiv, uitându-se înfuriat la fratele său. Ei-he! exclamă apoi ameninţător şi se ridică de pe pat. Să prind eu pe cineva că

dă vreun bob de grâu fără ştirea mea.

Dar Guica îi potoli repede mânia, spunându-i că nu e bine să arate că

ştiu despre ce e vorba. Interesul lor e să pună mâna pe bani, nu să-i lasfe pe-ai lor cu podul plin de grâu!

- Lasă-l pe tat-tău să vândă, şi într-o noapte... puneţi mâna pe bani şi fugiţi. Tot eu să vă învăţ?! ■

XV

Pe la începutul lui august, într-o după-amiază, Anghelina lui Boţoghină

stătea în mica ei bătătură şi trăgea pe războiul de ţesut nişte urzeală de cânepă. Vatică o ajuta să învârtească sulul, iar Irina şedea ca greutate pe scara de la pod de care se lega de obicei urzeala de ţesut.

- Aştezău! strigă cineva la poartă, adică „aşa să vă ajute Dumnezeu" şi Anghelina răspunse fără să se uite:

- Mulţumim dumitale!

- O scrisoare! strigă atunci omul din drum. Fetiţa ţâşni de pe scară şi

alergă cu toate puterile spre poartă.

Era o scrisoare de la Boţoghină.

Mama şi copiii lăsară războiul. Tatăl scria că o duce bine, s-a făcut sănătos şi în curând avea să se întoarcă acasă. îi era dor de copii. Era îngrijorat ce-au făcut ei cu seceratul şi cum s-au descurcat la arie cu ceata.

Spunea că arată zdravăn, a făcut o ceafă de boier. Povestea despre doctori şi spunea de unul care a zis că de o boală trebuie să şi vrei să te vindeci, că

altfel nu faci nimic chiar dacă cheltui o groază de bani şi iai la doctorii toată

ziua. Cât a stat la spital, mai spunea el, erau şi zile când se întorcea pe-o parte şi pe-alta. Se gândea la pământ, că a mai rămas doar cu jumătate; îi era milă mai ales de Irina, ce-o să se facă ea când o fi mare şi a întrebat pe o soră de acolo care îl îngrijea dacă fata lui n-ar putea şi ea să intre într-un spital şi să ia şi ea leafă? Sora a răspuns că se poate, mai ales dacă fata a fost premiantă la şcoală şi că în privinţa cheltuielii nu e cine ştie ce. I-a dat o adresă la Bucureşti, unde să se ducă după ce iese din spital, să vorbească

cu cineva de acolo, o rudă de-a ei, şi să-i spună cum să facă.

Fetiţa citea şi chipul îi înflorise de fericire. Mama o domoli, spunând că