Căruţa străbate câmpul şi se apropie de capul locului. Pe timpul drumului oamenii tac, nu prea vorbesc între ei şi în această tăcere îşi mână caii alergând unul după căruţa altuia, fără să se privească, cu o grabă
207
liniştită în care se simte gândul stăruitor la întinderea de pământ peste care grâul s-a ridicat şi s-a copt.
Soarele începe să răsară; câmpia se limpezeşte de spuma argintie a aburilor de rouă şi întinderea ei care joacă acum în nemărginiri de foc rece pătrunde prin ochi înăuntrul omului, îl împrăştie afară, îl goleşte de frământările lui trudnice şi apăsătoare, pentru ca după aceea să-l adune la loc, într-un fel nou; florile albastre de cicoare, ale căror priviri mai curate ca adâncul cerului răsar din loc în loc pe marginea drumurilor înguste, şi vântul uşor al dimineţii care face cu grâul valuri asemănătoare mării, şi ciocârlia care ţâşneşte din lan şi urcă cu spinarea în sus spre cerul boltit şi albastru şi într-adevăr, pitpalacul turburător şi barza care păşeşte rar printre răzoare, şi floarea galbenă a spicelor de grâu care nu s-au copt încă şi se revarsă în aer din nimic, şi drumurile care lasă satul în urmă, şi ierburile groase de pe marginea drumurilor înţesate cu scaieţi puternici a căror floare uimeşte ochiul de la mare distanţă, toate acestea răzbat cu putere din viaţa câmpiei şi pătrund înăuntrul omului subjugându-l. El încearcă să prindă vraja, s-o păstreze cu sine mereu, şi fiindcă nu izbuteşte loveşte caii cu biciul şi aleargă posomorât spre locul lui de grâu. Iată însă că animalele se opresc la pas, suflă cu putere pe nări, nu vor să mai alerge. Un mânz nechează
undeva departe şi i se răspunde numaidecât cu îngrijorare; mânzul rămas în
urmă aleargă voiniceşte cu coama lui mică înfoiată puţin în lături şi bate pe loc şi zvârle din copitele lui mici cât pumnul de copil, maimuţărind goana cailor mari; atunci omul râde încet, obsesiile lui se topesc şi o bucurie liniştită, aproape neştiută nici de el însuşi, dar luminoasă şi eternă ca şi cerul, se aşterne pe chipul lui.
Ajuns la capul locului se dă jos şi deshamă caii, copiii iau secerile în mâini şi încep să se învârtească pe lângă capul încărcat cu ierburi al pogoanelor de grâu. S-ar părea că nu se petrece nimic, că se vor apuca numaidecât să lucreze, dar şi aici se întâmplă ca şi acasă. Trece timpul şi ei tot nu încep; stau în faţa locului şi se uită peste mărimea lui, se întorc spre soare, învârtesc secerile în mâini, spun câte o vorbă ca să facă totuşi ceva şi de început nu încep. Se ceartă pe seceri, fiecare dintre ei vrând să aibă pe cea mai bună; dacă i se pare cumva că secerea lui cutare e mai nouă şi cu zimţii mai bogaţi, cel mai mare dintre copii i-o schimbă cu forţa, atunci acesta o schimbă şi el cu altul mai slab şi de obicei celui mai mic îi ajunge în mână o ghioarsă subţire şi tocită cu care el va trebui mai mult să rupă decât să taie.
Atunci el dă cu ea de pământ şi începe să plângă; secerişul ţine multe zile şi în această vreme el se va chinui tot timpul cu unealta tocită şi bună de nimic.
Ameninţă că nu va secera, dar nimeni nu-l ia în serios. „Haide, începeţi odată, că soarele se ridică! strigă
208
omul necăjit, dar copiii nu-l iau în seamă nici pe tatăl lor. Ei aşteaptă
ceva, smulg câte un spic, îl sfărâmă în palmă şi îi suflă pleava; aruncă în gură boabele pârguite, le mănâncă, vorbesc despre grâul vecinilor şi despre cei care încă n-au sosit la câmp şi de care îşi bat joc, se întind, îşi trosnesc unul altuia oasele apucându-se pe după gât şi lucrul tot nu începe. Atunci omul se apropie de ei şi strigă: „Bă, voi sunteţi nebuni?" Cel mai mare râde cu toată gura şi le spune fraţilor: „Ia uitaţi-vă la tata, l-a găsit vrednicia".
Copiii izbucnesc în hohote. Ei sunt aceia care vor munci, şi o dată lucrul început, nu va mai fi timp pentru vorbă şi glume. De aceea râd acum atât de zgomotos. De aceea în aceste minute de aşteptare caută să-şi amintească
de trecut, să se pregătească pentru istovitoarea muncă, în această aşteptare cel mai vrednic dintre copii începe să măsoare cu pasul stanţiile, părţile de loc pe care fiecare va trebui să le ducă înainte până la terminare. De la această măsurătoare tatăl este scutit. El trebuie să lege snopii şi să-i aşeze în clăi. Odată măsurătoarea făcută, cel mai ^vrednic dintre copii începe deodată să taie spicele şi să arunce thănunchiurile în urmă. Pe toată
întinderea câmpiei oamenii încep apoi să intre în inima spicelor: secerişul a început.
II
Soarele se ridică greu pe cer şi fot atât de greu se îndepărtează şi omul de capul locului. Uneori el stă aplecat timp de o jumătate de ceas, nevoind să se uite în urmă; chiaf când se ridică şi îşi îndreaptă spinarea înţepenită, secerătorul închide efchii; trage nădejdea că paşii lui stăruitori de melc se vor fi îndepărtat njult de capul locului. Cel mai slab însă nu se poate stăpâni. Din vreme îrivreme el se întoarce să se uite îndărăt. Şi
<; cu cât se întoarce ş^se uită, cu atatsettpleacă mai greu la rădăcina spicelor.
? Uneori secerătorul izbeşte cu unealta lui bicisnică în pământ şi înjură
j crunt căldura năprasnică a soarelui;Xntră în porumb şi rupe foi verzi cu s care îşi încinge mijlocul şi-şi înfăşoară capul. Acolo însă unde sunt copii
j mulţi, tatăl, care strânge poloagele şi face snopi, este înarmat cu vorbe
| usturătoare şi cu rafinate ironii. „Păzea, mă! Bă, ăsta, cutare!... Bă, n-auzi?
) Vezi că se ia locul după tine!" Ori i se spune cu o falsă bunăvoinţă şi compătimire: „Mai stai jos, cutărică!" Sau omul îşi scoate, politicos, bo-
' iereşte, pălăria de pe cap, şi salută scurt pe cel ce se uită în urmă; atât numai, îl salută scurt şi-şi vede de snopii lui. Alteori însă secerătorul este cruţat în timpul lucrului, dar când toată lumea se aşează la masă, cel în cauză înghite cu noduri în vreme ce fraţii lui se prăpădesc de râs. „Nu ştiu ce să facem noi, că toată dimineaţa m-am gândit mereu la alde Badea
lui Modan, începe omul misterios. Badea lui Modan, continuă omul, ar trebui să-l pună pe Bărăgan să sune cu goarna înainte de secere şi să
cheme pe toată lumea la primărie. Eu i-am spus odată să facă treaba asta: bă, Modane, să-l... care te minte dacă nu-ţi spui drept! Strânge, mă, oamenii la primărie cu câteva zile înainte de secere!" „Nu, zice, cine are nevoie n-are decât să vie la mine acasă." „Păi nu prea ştiu oamenii, mă, de! De unde să
ştie ei că unul ca tine nu se mai găseşte prin satele astea", îi spun eu. „Cine are nevoie află", răspunde el. Acum, eu am stat aşa, mai cu seamă ieri. Mă
tot gândeam: „Mă, să-l trimet sau să nu-l trimet? Dacă îl trimet, trebuie să-i dau ăluia, lui Modan, un ciurel de mălai. Că nu face degeaba! Păi te gândeşti pe urmă şi altminterea: costă el un ciurel de mălai? Merită să dau eu un ciurel de mălai lui Modan pentru el?" „Pentru cine, tată?" întreabă unul din băieţi, neînţelegând aceste ocolişuri. „Cum pentru cine? strigă omul, prefăcându-se surprins că nu se pricepe despre ce e vorba. Cum pentru cine? Păi nu vă spusei? Pentru alde cutărică ăsta al nostru, n-auziţi? N-auziţi că mă tot gândeam dacă să-l trimet ori nu la Modan?" „Dar ce să caute acolo, tată?" La această întrebare omul se supără. Apucă un cocoloş de mămăligă
în mână şi-l trânteşte între genunchi dezamăgit. Apoi în culmea uimirii: „Bine, mă, voi nu ştiţi că alde Modan ştie să taie de lene?!! Nu ştiţi că are nişte scule, acolo, la el acasă, cu care taie de lene?" în urma acestei izbucniri false, copiii fac ochii mari, încă nepricepând limpede despre ce e vorba, după
care deodată înţeleg şi încep să orăcăie, să urle, să se tăvălească de râs.
Secerătorul slab se face roşu. Râde şi el în silă, se preface că râde.
Toate acestea se întâmplă cu cei care au mult de secerat, care pot semăna de la trei pogoane în sus. Insă cei mai mulţi ar dori ca micul lor pogon să nu mai aibă sfârşit. Ei seceră încet, cu multă grijă, cât pot de jos de la rădăcină, adunând spic cu spic. în urma lor miriştea rămâne lucie, ca o perie tocită. Din cauza aceasta, pentru că zăbovesc prea mult secerând, mulţi dintre ei sunt socotiţi puturoşi, şi cei care au loturi întregi, cum sunt Moromete şi Dumitru lui Nae, îi iau peste picior cu întrebări usturătoare de soiul acesta: „Mă, alde cutare, mai ai, mă, mult de secere?"
Loturile lui Moromete aveau din două părţi astfel de vecini, iar din alte două părţi era înghesuit de moşia Marica şi de pământurile bisericii. El era văzut călcând încet pe mirişte şi trecând pe rând la vecinii săi. Se oprea deodată din legat snopii, îşi punea palma la frunte, rămânea astfel timp de aproape un minut, apoi striga tare şi lung, ca şi când vecinul s-ar fi aflat la o depărtare de mulţi kilometri: „Bă, Voicule, băăăăăîîîî!"... Voicu lui Rădoi nu răspundea. I se vedea spinarea mişcându-se jos la rădăcina grâului. Târziu, el se ridica, se uita la vecinul său şi întreba scurt şi încet, ca şi când Moromete s-ar fi aflat acolo lâgă el: „Ce, bă?" Moromete începea iar şi mai
lung: „Mai ai, mă, mult de secerat?". Voicu Rădoi se apleca iarăşi la rădăcina spicelor şi de astă dată nu mai răspundea. Şi atunci Moromete începea să
păşească încet pe mirişte şi se pornea spre el. Până
_; -'îeteca h
-mo
ajungea acolo se putea în acest timp trage un pui de somn, deşi până la vecin nu erau decât patruzeci-cincizeci de metri. Moromete făcea un pas, se oprea; smulgea un spic rămas în urma băieţilor, îl ţinea în mână, se uita la el, făcea socoteli, chibzuia ce e cu spicul? A, da! Cine a secerat pe-aici? Nilă!
„Bă, Nilă! Vezi, mă, când trece vreo barză pe-acilea, spunei să-ţi ajute să
aduni spicele astea". Nilă, cu chipul aprins, se întorcea, se uita, îşi ştergea sudoarea, nu zicea nimic; se apleca să nu rămână cu postata în urmă.
