- Lasă, nu te mai plânge cu cinci sute de duble de grâu» zise preotul, şi Mpromeţe_Ji aruncă o privire bănuitoare, întrebându-se de unde ştie popa cât grâu„a făcut el

fi trecu prin cap că popa a auzit că are grâu mult şi că a venit după

căpătat pentru biserică. vSe ştia că părintele Provinceanu avea de gând să

strângă de la oameni să zugrăvească biserica, dar celălalt paroh strângea şi el pentru biserica lui care era neterminată şi oamenii nu vroiau să dea pentru două biserici.

- Păi, mai am altceva afară de dublele alea? zise Moromete cu un glas care dădea de înţeles că dacă părintele nu avea grâu, în schimb avea leafă

şi leturghii la biserică.

-Nu te speria, că nujţj le iajiimeni, spuse învăţătorulghicindu-igând.uL

Uite_de_C£ am yenitJr ngji Ilie»,

Moromete asculta jupuind un ziar împăturit să-şi facă foiţă pentru ţigare.

învăţătorul vorbi timp de câteva minute şi spuse că nu se poate ca un băiat aşa cum avea Moromete să nu urmeze mai departe o şcoală

superioară. Nu luă în seamă nici un fel de împotrivire. Datorii a avut Moromete o viată întreagă şi va avea o viaţă întreagă. Nedându-l pe băiat mai departe la şcoală, nu va scăpa de datorii, dar de nenorocit îl,va nenoroci; băiatului îi place cartea şi va suferi cât va trăi din pricina asta, ft:.Q~Să„fie niciodată om întreg dacăjjimâne aci în sat. Asta s-o ştie de la el, de la învăţător, care îl cunoaşte pe băiat de patru ani!

- Dă-ţi băiatul la şcoală, nea Ilie! porunci învăţătorul cu un glas a cărui tărie îl făcu pe Moromete să tresară cu putere. Nu e băiatul meu, e al dumitale. Are fraţi, surori! Să-l ajute! Şi dacă îl dai la şcoală, n-o să mai aibă

el nevoie de pământ, şi rămâne fraţilor şi surorilor partea lui de pământ. Şi dacă fraţii şi surorile nu vor să-l ajute, vinde partea lui de pănjânt!

învăţătorul se opri şi urmară câteva clipe de tăcere. Atunci începu să

vorbească preotul. El atrase atenţia că învăţătorul n-are nici un interes în chestia asta, dar îşi da seama că trebuie să-şi facă datoria şi să spună

.părinţilor care e soarta care îl aşteaptă pe băiat. După care preotul începu 264

să dezvolte ideea învăţătorului (de fapt a mamei) că adică băiatul nu e bun de muncă şi că s-ar puteaisăjTTnârăjj^rJi Jl. j i

Moromete tăcea mereu şi continuă să tacă şi după ce preotul se opri. Se vedea că e cu totul copleşit de întâmplare. Niciodată n-ar fi bănuit că fiul său putea fi ceea ce spunea învăţătorul că este. Pe neaşteptate, ceva nou, asemănător unei legi neîndurătoare, se ridica în faţa lui şi îi poruncea: trebuie să faci acest lucru!

învăţătorul rupse tăcerea:

- Hai să mergem, părinte! şi Moromete, la auzul acestui glas, se zăpăci şi se ridică în picioare.

- Domnule învăţător, stai puţin... păi... problema asta... care şcoală şi cum să fac eu să...

- Te învăţ eu ce să faci, nea Ilie, îl asigură învăţătorul cu un glas mai binevoitor. Fă dumneata rost.de bani şi te învăţ eu ce trebuiafăcuLBună

i şearal

\JL Ceea ce se mai petrecu nu dură mult. Ilinca auzise totul din casă, jplzuse zăpăceala tatălui ei şi cum rostise el cuvintele din care se înţelegea că învăţătorul şi preotul biruiseră şi, fără să spună vreun cuvânt, ieşi afară şi se întoarse repede cu soră-sa mai mare. Moromete intră în odaie, îşi desfăcu braţele şi rămase aşa, nemişcat, în formă de cruce, cu înfăţişarea celui care n-are putere să se împotrivească soartei. Urmă o luptă scurtă şi îndârjită, cu zvârcoliri neputincioase din partea fetelor.

- Eu sunt stăpână! puse mama capăt strigătelor şi ameninţărilor cu care fetele încercau s-o sperie. Nu vreţi să-l ajutaţi, vând partea lui de pământ şi am terminat socoteala. Alegeţi, una din două.

în grădină, Niculae citea întins pe burtă şi era atât de absorbit încât abia când amurgul îl împiedică să mai citească, îşi aduse aminte că acolo pe prispă soarta lui s-a hotărât de mult. Sări în picioare şi, alergând în casă, nimeri tocmai la sfârşit, când surorile, tăcute şi întunecate la faţă, ieşeau să

aprindă focul. Vi

- Mamă!? strigă. /

- Taci din gură! porunci mama cu blândeţe. Poartă-te bine cu tat-tău şi fetele...

XIV

Aşteptând vânzarea grâului, Paraschiv şi Nilă îngrăşau caii. Se duceau la câmp şi îi băgau în porumb, îi lăsau să jefuiască ştiuleţii încă cruzi. Nilă nu zicea nimic, dar ceva dintr-însul se revolta totuşi când îl găsea pe fratele său dormind, iar mai încolo caii prăpădind firele negre ale porumbului.

- Şi ce-o să facem, bă, noi la Bucureşti? îl întrebă el pe Paraschiv într-o zi, încreţindu-şi în sus, a nedumerire, fruntea lui lată şi groasă.

265

- Cum ce-o să facem? îţi spun eu ce-o să facem! răspunse Paraschiv mirat că Nilă nu înţelesese până acum ce aveau să facă ei la Bucureşti.

întâi şi întâi se vor întâlni cu Achim şi vor împărţi banii pe care îi făcuse cu oile. Cu banii de la Achim, cu banii care aveau să-i primească de la tatăl lor din vânzarea grâului (Moromete nu le spusese că le destinase lor banii pe care îi aştepta de la Achim şi că nu le va da nimic din vânzarea grâului), cu banii aceştia, continuase Paraschiv, aveau să cumpere un camion şi să

închirieze o casă cu grajd la'marginea Bucureştiujui, cum văzuse-el la manutanţa armatei când fusese militar. Ştia Nilă că având cai buni (aşa cum erau ai lor) şi având un camion, puteau să câştige la Bucureşti o grămadă de bani? Nu ştia! Ei, atunci să afle! Şi ştia Nilă că apoi, strângând iar o sumă de bani, puteau mai pe urmă să închirieze o baracă la Obor, sau la Rond, sau la Piaţa Mare şi că având „transport propriu" puteau face comerţ cu cereale şi alimente?! Nu ştia. Ei, păi dacă nu ştia, atunci de ce vorbea?

- Eu am fost, în armată, magazioner! explică Paraschiv supărat că Nilă

uita acest lucru (în general Nilă uita mereu că Paraschiv nu era ca Nilă, să

stea mereu cu capul în jos, cu fruntea încreţită şi să nu înţeleagă nimic!). Prin mâna mea treceau mii de kilograme de arpacaş şi de untdelemn şi de vite tăiate, eu mergeam în oraş şi achiziţionam, continuă Paraschiv să-i explice.

Stăteau pe mirişte, la umbra căruţei, şi coceau porumb. Nilă cu pleoapele peste ochi, mesteca rar, parcă în neştire şi asculta.

- Când venea majurul batalionului, poftim, dom' majur, bonurile şi se uita majurul şi cântărea. DjţrjmHeşea?_Păi sigur că îmi ieşea, fiindcă majurul, după ce făceam" predarea, poftim, dom' majur, trei sute de lei, patru sute de

lei, cinci sute de lei. De ce? Pentru că socoteam la scăzământ şi putea să vie el mama intendenţei, că socoteala ieşea aşa cum o făceam eu. Şi nu era numai scăzământul, pentru că, bă, pe mă-ta, Vasile, carnea asta nu face zece lei, dă-mi-o cu şapte lei, că dacă nu, iau de la altul. II convingeam? Păi sigur că nu-i convenea şi mi-o dădea cu şapte jei, dar pe bon cât puneam?

Cât puneam, mă, Nilă?

- De unde să ştiu eu cât puneai? răspunse Nilă tot aşa, mestecând în neştire porumbul copt -pe care îl mânca.

- Cum de unde să ştii? Păi dacă preţul aprobat de intendenţă era zece lei şi eu luam carnea cu şapte lei, cât puneam pe bon?

Nilă îşi închipuia că e vorba de o socoteală complicată de cifre, care ţinea de ştiinţa de a fynagazioner, ştiinţă care dacă nu era învăţată, n-aveai cum pricepe cât punea Paraschiv pe bon, şi nicidecum că era vorba de hoţie, încât rămase cu faţa vinovată sub privirea întrebătoare a fratelui său.

Paraschiv însă crezu că el a înţeles şi dădu din cap cu reproş, adică să

poftească acum Nilă să mai aibă îndoieli în ce priveşte priceperea lui Paraschiv în afaceri.

266

- Să mă văd eu la Bucureşti, că nu mi-e frică mie... mai spuse Paraschiv şi muşcă vârtos dintr-un porumb. Cu gura plină, el continuă apoi să-i explice amănunţit şi alte secrete ale comerţului.