aHuîîteT
- Nu prea îi vine lui să râdă, că a vândut în anul ăla trei pogoane, spuse mama. Atunci am vândut şi noi un pogon...
Fiindcă veni vorba de acel pogon care fusese vândut să nu moară Paraschiv, Nilă şi Achim de foame, fetele îşi aduseră aminte că pentru pogonul acela tatăl lor promisese să treacă pe numele mamei şi al lor casa părintească şi grădina şi că acest lucru nici până azi nu se făcuse.
- Să stăm acum să ne aducem aminte de boi bălţaţi! spuse fata cea mare cu un glas mohorât, aruncând o privire întunecată spre Paraschiv.
- Păi dacă avem vaci, de ce să nu ne aducem aminte! rânji Paraschiv şi privirea îi sticli de satisfacţie pronunţând cuvântul vaci.
Mândră, fata nu răspunse, se îndepărtă de căruţă să se odihnească
undeva sub o tufă, pedepsind-o astfel pe mama să strângă singură masa.
Ceea ce mama şi făcu în timp ce toţi ceilalţi se lungiră care încotro. Numai Niculae nu se simţea ostenit şi când maică-sa închise cutia căruţei, şi căută
şi ea un loc cu umbră să se culce, el o luă pe urmele ei. Nici nu se terminase bine povestea cu Bisisica şi Niculae şi intrase în alta. Deocamdată sfios, necutezând. N-avea încă cu ce să răzbată spre atenţia mamei; ea nici măcar nu-l asculta, dar să-l mai şi înţeleagă.
- Mamă! mamă! şopti el în urma ei, şi când mama se întinse pe răzor sub o tufă, el se aşeză aproape de tot de ea şi îi şopti din nou numele.
Era linişte peste câmp, totul zăcea în căldură şi nemişcare. Niculae şoptea lângă capul maică-sii cu un glas în care voinţa şi teama îi făceau ruga atât de curată, încât mama deschise ochii:
- Ce e, Niculae, mamă?! îl întrebă ea copleşită de osteneală. Ce vreai tu, maică, de ce nu te odihneşti?
215
Niculae rămase cu privirea deschisă larg spre chipul ei, cu bulbii ochilor arzând...
- I-ai spus lui tata, mamă?! se rugă el sfios şi înspăimântat că mama s-ar fi putut să nu-i fi ascultat ruga.
- I-am spus, i-am spus, Niculae, lăsă-mă în pace, du-te de-aici! se rugă şi mama îngrozită parcă de neputinţa ei de a rezista acestui copil. Du-te de-aici, haide, lasă-mă să mă odihnesc!
Niculae nu se duse, iar ea nu se mai putu odihni. Băiatul stătea alături, cu labele picioarelor strânse sub el, cu mijlocul frânt într-o parte şi cu capul aplecat spre mirişte.
- Mă duc, zău că mă duc, dar roagă-l pe tata, începu el zgândărind pământul fierbinte cu degetul. Spune-i, mamă, că ai văzut că am luat premiul fără să mă duc prea mult la şcoală şi dacă tata vrea, n-o să mă coste nimic.
Eu^am să învăţ şi ara să am bursă. Zău, mamă, cejsăjfec eu Jfiată iaraa_£casă? Am_jă_ynTîn vacantă şi o să fiu la secere ca şi voi!> i~ numai iftamMşjj3Ţ]^vara._n-o să fiu.. Şi toamna la arat eu tot n;am"ce~ să
fac, iar primăvara când începe sapa, se .ţsrmină anul şcolar; aşa cjTo Să
fiu„§Lla_&apă... Şi nu_coisţă nimic, mamă, şi după opt ani... Niculae^şt~
întoarse faţa din minsţe^ se holbă din nou la mama lui şi şopti cu patimă"
mistuitoare: Mamă, după opf ani eu ies învăţător şi... ~~~*—
- Tu ce tot vorbeşti acolo, Niculae? se răsuci atunci pe neaşteptate sora cea mare şi Niculae aproape că se înspăimântă de acest glas tăios şi necruţător.
- Vezi să nu te fac eu acuma popă, nu învăţător, spuse Ilinca de pe undeva.
Ascultaseră amândouă şi Niculae nu se mai răzvrăti ca altădată împotriva lor. Erau rele şi atotputernice şi el înţelegea că împotriva voinţei lor era cu neputinţă să se întâmple ceea ce dorea el.
vf- Hai, mă Ilinco, ce strigi aşa la mine? se rugă el. Şi Ilinca, uimită că
arţăgosul de altădată s-a fleşcăit, îl luă peste picior, totuşi binevoitoare:
- Te faci tu învăţător, un prost ca tine!
- Taci din gură, Ilinco, de ce îl faci prost? se supără mama.
- Păi n-ai văzut că am luat premiul întâi, Ilinco? se rugă Niculae mai departe.
- Şi dacă ai luat, ce?
- Bă, voi vă odihniţi acolo, sau ce faceţi? strigă Moromete de la căruţă.
Niculae arăta atât de întristat încât ţi se făcea rău uitându-te la el. Când începură din nou să secere, Moromete, intrigat, o întrebă pe mamă, în şoaptă, ce vrea băiatul acela. Nu uitase nicidecum întâmplarea cu premiul şi cu frigurile. Turburarea care îl cuprinsese în ziua aceea lăsase în el o urmă care nu voia să se şteargă. Era ceva de neînţeles aici.
216
Pentru întâia oară Moromete nu putea scăpa de un sentiment de vinovăţie care îşi scotea capul ori de câte ori se uita şi vedea ochii mari şi aprinşi şi chipul galben-negru al băiatului. Şi se supăra fiindcă de muncit nu prea fl pusese să muncească, şi de mâncare nu ducea lipsă. Atunci ce avea?
Şi cum de căzuseră frigurile taman pe el? Mama repetă noua poveste cu şcoala şi Moromete se înveseli:
- Aşa, mă, Niculae? D-aia eşti tu trist? Hai, mă, lasă, că te facem noi popă, nu învăţător!
- Păi, dar! murmură Niculae cu buza în jos.
- Hai, mă, că e mai bine popă, ascultă aici la mine, a consolă tatăl, iai colivă şi leturghii de la muieri, mă!
