unde să se ducă ea aşa mică, dar Vatică îi ţinu parte, spunând că nu e aşa mică, e măgăreaţă mare, pleacă pe treisprezece ani. „Săracul Vatică, gândi mama, ar vrea să rămână singur pe cele patru pogoane".

- Treceţi la război, spuse ea oftând. Irinico, treci pe scară!

De atâtea nopţi cât suferise, scrisoarea bărbatului o făcuse să uite totul.

Sărăciseră, dar erau sănătoşLCumplit lucru să sărăceşti, era adevărat: să te uiţi că nu ai, să-ţi dai se?(ma că nici nu poţi avea şi să fii silit să înduri fără

nici o speranţă; dar ce-ar fi putut face? Să fi furat? Să nu fi vândut din pământ? Mai bine moartea decât pământul? Nu, au să se descurce, alţii au ajuns şi mai rău. Şi apoi, d-aici înainte el n-avea să mai muncească aşa cum muncise, mereu cu gândul şi cu spaima la pământ. Grija l-a îmbolnăvit. Acum grija asta nu mai era şi nici fonciire mare nu mai aveau de plătit. Şi dacă n-o să le ajungă să aibă ce mânca, dacă are să fie rău de tot, au să lase mândria la o parte şi au să mai muncească şi pe la alţii. La urma-urmei tot muncă e şi oamenii sunt oameni, chiar dacă unul e sărac şi altul bogat.

Astfel gândea ea: nu muncise niciodată la alţii şi nu ştia ce înseamnă

acest lucru.

O săptămână mai tărziu primi şi muierea lui Tugurlan veşti de la bărbatul ei, dar nu prin poştă, ci prin cineva dintr-un sat vecin, un soldat care se liberase din armată şi care făcuse parte din corpul de gardă al penitenciarului Jilava.

268

Ion al lui Miai era în curte şi văzând străinul avu bănuiala că trebuie să

fie în legătură cu vecinul şi prietenul său Ţugurlan şi nu şovăi să afle ce putea fi.

O dată cu el intrară şi câteva muieri, care, tot aşa, avură şi ele aceeaşi bănuială. Ceea ce auziră semăna a poveste. Judecata lui Ţugurlan nu ţinuse mult. Ajuns la închisoare el se pregătise dinainte pentru ceea ce ştia toată

lumea că e o închisoare, adică o încăpere cu pereţi întunecoşi unde erai băgat şi nişte oameni înfricoşători la vedere care te păzeau şi erau gata să te împuşte dacă ai fi încercat să fugi.

- Aşa mi-a spus el că credea, preciza fostul soldat având un aer vesel, lucru care i se păru atât nevestei lui Ţugurlan cât şi lui Ion al lui Miai şi celorlalte muieri de neînţeles, şi chiar straniu.

- Şi nu era aşa? întreabă Ion al lui Miai buimac.

- Nu e chiar aşa, nu e dracu chiar atât de negru, spuse omul. Adică e rău, ferească Dumnezeu să ajungi la puşcărie, o întoarse el clătinând din cap într-un fel care voia să spună că nu trebuie înţeles greşit. Dar, adăugă el din nou, sunt unii care stau acolo pe viaţă şi trăiesc!

- Ce trai o fi ăla-a! se strâmbă Ion al lui Miai nemaiînţelegând nimic.

- Ioane, biată Ţugurlănoaia arde sufletul în ea să afle ce-o fi cu rumânul ei şi tu... Lasă omul să-i spuie, se supără una din muieri.

- Asta mi-a spus să spun acasă, reluă fostul soldat adresându-se muierii lui Ţugurlan. „Spune-i muierii mele, zice, că e ca la cazarmă, dar că în loc de instrucţie, dăm cu târnăcopul. Tot aşa, păduchi, goarnă, santinele şi mâncare proastă." Cănd a venit el acolo, începu fostul soldat să povestească, eu eram în schimb, era într-o duminică dimineaţă. Când vine unul nou se strâng ceilalţi pe el şi-l întreabă la câţi ani e condamnat, de unde e şi pe cine a omorât. Au râs de el când au auzit că numai dintr-atâta l-au condamnat.

Stătea el cam retras şi când s-a adus mâncarea a început să mănânce. îi era foame. Numai că n-a luat el nici de două ori şi îl văz că lasă lingura şi se uită

la mine. „Ehe, tată, zic eu în gând, asta e puşcăria! Dacă n-ai bani să-ţi mai cumperi de-ale mâncării, te prăpădeşti." Vreo săptămână eu am escortat pe urmă nişte civili la Curtea Marţială şi când m-am întors, zic, ia să vedem ce-o mai fi făcând vecinul meu de sat? Stătea tot aşa retras. „Camarade, zice, de unde eşti?" „Lasă vorba!" zic (că n-avem voie să vorbim cu deţinuţii), dar el nu se sperie şi îmi spune că e dintr-un sat vecin cu al meu^nu/stiu cine i-o fi spus!). „Să fii sănătos", zic şi nu m-am mai uitat la eMEiau unii soldaţi care îi cunoşteau mai bine, le aduceau băutură şi îA de fel; aveau afacerile lor, dracu să-i ia. Eu am fost transferat de fa Compania administraţia financiară şi nu prea cunoşteam serviciul penitenciar.

270

Fostul soldat se opri din povestit şi rămase câteva clipe gânditor, apoi îşi ridică privirea către muierea lui Ţugurlan şi-i ceru o cană cu apă.

- în seara aia i-am spus bărbatului dumitale dacă vrea să scrie vreo scrisoare acasă, continuă el, după ce bău apa. Dar n-am apucat s-o iau, fiindcă am fost chemat la companie şi nu m-am mai întors la penitenciar. Dar am vorbit cu el în seara aia şi m-a rugat să-ţi spun să nu-i duci grijă. Doi ani trec ca două zile şi o să se întoarcă sănătos. Spunea că să te duci pe la cumnatu Grigore, parcă aşa a spus, şi să te rogi de el să vie cu matale la Bucureşti, că vrea să te vadă.

- Păi se poate? tresări nevasta lui Ţugurlan şi privirea ei lărgită de suferinţă se opri pe chipul tânărului.

- Se poate, spuse acesta, dar trebuie să fii acolo joia, că numai joia poţi să-l vezi.

Se făcu tăcere. Nevasta lui Ţugurlan stătea dreaptă cu privirea pierdută

în depărtări. Pe obrazul ei nemişcat începură să alunece lacrimi mari. Dar ea parcă nu ştia de ele, se uita mereu în gol, cu răbdare şi nădejde, aşa cum se uitase mereu toată viaţa.

întru târziu o întrebare apăru parcă în privirea şi pe trăsăturile ei. Era parcă o îngrijorare.

- Şi numai atât ţi-a spus? zise ea apoi.

Ar fi vrut să întrebe: omul ei nu se schimbase? Tot aşa curat rămăsese, cum îl ştia ea? Puşcăria nu-l speriase şi nu cumva uitase ce fel de om fusese?

- Ce să-mi spună? întrebă fostul soldat.

- Ştiu şi eu? Nu arăta speriat?

- Speriat? Hm! avea nişte ochi cu care parcă te apăsa.

- Slăbit nu era?

- Nu era neam! Adică, ce să spun, gras nu era, dar nici nu-i ieşeau ochii din cap de foame, ca la alţii. Ştia să rabde, alţii de foame se făceau ca animalele. El nu! Arăta bine! Păi de-aia mi-a şi plăcut de el şi am venit să-ţi spun. Că altfel, câţi nu sunt care îţi cer fel de fel de servicii.

- Of, Doamne, şopti tânăra muiere luptându-se cu greu să înfrângă

încordarea care i se urcase în gât. Câte mai trebuie să pătimim! Taman în ultima vreme începuse şi el să se împace cu lumea şi taman acum a păţit-o.

Dar bine că zici că se ţine tare şi nu şi-a plecat genunchii. Că nu e nimic mai rău decât să suferi degeaba. Ţi-o fi foame, se adresă apoi fostului soldat. Ai venit pe drum şi e departe de la Tătărăşti până aici.

în aceste zile Birică şi Polina primiră şi ei o veste. Le-o adusese la poartă

şeful de post.

Birică Ion era citat la judecătoria de ocol să se prezinte la data de 2

septembrie, în calitate de inculpat în procesul de furt săvârşit asupra dom-271

nului Ţudor Bălosu. Agenţii forţei publice erau obligaţi să ducă la îndeplinire numita citaţie.

Şeful de post îl puse pe Birică să semneze şi vru să afle şi despre ce furt e vorba, dar Birică nu-i dădu nici o lămurire. Vestea îl lua pe neaşteptate.

După bătaia de pe mirişte, nu se mai întâmplase nimic. Birică socotise că, din pământul tatălui ei, Polina avea dreptul la cel puţin cinci jgogoane to jjămâţit, nu socotise pe cele patru de pădure şi tot atâtea de vie, şi nici pe cele cumpărate de curând de la Boţoghină şi Traian Pisică; de fapt socrul său avea vreo patruzeci de pogoane de pământ care dacă ar fi fost împărţite la toţi membrii familiei, cum se făcea de obicei ca să se afle zestrea de drept a unei fete, ar fi însemnat să i se cuvină Polinei cel putinopţjDogcang, dar Birică spusese că un tată are dreptul să dea unuia mmmuîtşi altuia mai puţin; cinci pogoane erau deci atât cât un tată

părtinitor şi nedrept putea să dea, mai ales că nici vite, nici unelte şi nici altceva nu luaseră, şi Polina spusese şi ea la fel, şi măsuraseră şi seceraseră

prin urmare cinci pogoane de grâu. Tudor Bălosu nu mai suflase un cuvânt,

îi lăsase să secere, să care grâul la arie, să treiere şi să-l ducă acasă.

Iată