- Daţi-vă la o parte să mătur!

XIII

Moromete nu credea totuşi că era chiar aşa de rău, că într-un timp' atât de scurt Achim prinsese gustul să cheltuie banii pe care îi câştiga cu vin şi cu femei, dar nu-i plăcea ceea ce auzise şi mai ales nu înţelegea.

259

La urma-urmei pentru ce a socotit Achim că e mai bine să-si cumpere haine, pantofi şi cravată, când fusese vorba că primii bani pe care avea să-i câştige trebuia să-i trimită acasă? Nu fusese de faţă când tăiase salcâmul?

Se împrumutase la Aristide cu o sumă neobişnuit de mare şi nu ştia Achim, nu presupunea, că acest împrumut, care avea să se facă în urma lui, trebuia acoperit tocmai de el, de Achim?

Punându-şi aceste întrebări, Moromete se văzu silit să răspundă că într-adevăr Achim nu ştia şi nu presupunea, altfel totul ar fi de neînţeles. Se pare că Achim luase drept bună ideea că dacă la toamnă aduce trei mii de lei, toată povestea s-a încheiat.

„Fie!" gândi Moromete şi îl scoase pe Achim din socoteli... Până la venirea lui n-avea nici un rost să mai pomenească de el. Bineînţeles însă că

Paraschiv şi Nilă nu trebuiau nici ei să mai aibă pretenţii la grâu, adică din vânzarea care se va face curând pentru târgul de la 6 august trebuiau să

cumpere numai fetele, urmând ca la târgul de Vinerea Mare, când se va întoarce Achim cu bani, să-şi cumpere ei, să-şi ia numai ei de îmbrăcăminte.

Fonciirea şi banca aveau să fie plătite tot din grâu, şi anume grâul care li s-ar fi cuvenit lui Paraschiv şi Nilă, dacă Achim ar fi trimes bani. Cum Achim n-a trimes, şi după cât se poate înţelege, nici nu va trimite, va veni la toamnă

cu toţi banii, e cât se poate de limpede că Paraschiv şi Nilă trebuie să aştepte ca Achim să se întoarcă.

Cu podul plin de grâu, Moromete simţea bine pământul sub picioare.

Cinci sute de duble erau acolo, în pod, în mod sigur. Patruzeci pentru sămânţă, o sută şaizeci pentru făină până la anul. Rămâneau trei sute de vânzare.

De pildă(gândea Moromete): Şi dacă: 300 x 60 = 18 000 lei!

300 x 50= 15 000 lei, era rău?! Dar dacă: 300 x 70 = 21 000 lei? Ei?!

Era exclus?

Anul trecut în octombrie, oborul din Costeşti dădea 70 de lei/. In orice caz: \ 300 x 50 = 1.5 000. Admitem cazul cel mai rău!...

4 000 Aristide

5 000 banca (plus dobânda, n-are importanţă!)

2 000 fonciirea

Total 11 000

Din cincisprezece mii rămâneau patru mii de lei pentru fete, adică exact cât aveau să primească şi Paraschiv şi Nilă când s-o întoarce Achim de la Bucureşti. „Dar prăpăditul ăla de Niculae?" se întrebă Moromete 260

într-o zi, aducându-şi aminte de el. Nu mai spun de mine şi de mă-sa, pe noi ne lăsăm la o parte, dar a secerat şi el anu ăsta, ar trebui să-i iau şi lui ceva! Dar ce să-i iau, că el vrea la şcoală! Auzi ce-i trece prin cap!"

- Vrei la şcoală, Niculae? îl întreabă pe băiat cu un glas ciudat, vesel, şi Niculae nu băgă de seamă această veselie ascunsă şi sări ars:

- Da, taicule!

Stătea pe prispă cu burta pe carte, iar tatăl său stătea mai încolo cu coatele pe genunchi. „Aşadar? Nu cumva?"... îi trecu prin cap lui Niculae. -

Mă, Niculae, păi n-am cu ce, taicule! zise Moromete cu duioşie şi blândeţe, dar totodată cu gravitate şi hotărâre. Era pentru întâia oară când îi vorbea astfel. Trebuie cheltuială şi de unde să luăm noi bani?! Spune şi tu! mai adăugă Moromete.

- A!... făcu Niculae stins şi chipul lui se lungi şi se îngălbeni. Dar îşi reveni curând. Tatăl său nu ştia pesemne de ideea renunţării lui la pământ.

Nu zise nimic, nu i-o spuse de teamă ca tatăl său să n-o respingă imediat.

Dacă şi această din urmă speranţă s-ar prăbuşi? Ca să aibă puterea trebuitoare ideea trebuia să vină din partea învăţătorului şi a preotului, aşa se înţelesese cu maică-sa, încât tăcu mâlc, se întoarse cu nasul în carte şi după

ce oftă fără voia lui, îşi văzu de citit.

Era duminică după-amiază şi Moromete întârziase să iasă la drum pe la oameni din pricina socotelilor pe care şi le încheiase în cap. / Vru să se ridice şi să plece, dar ceva îl opri, şi anume tăcerea lui Niculae, faptul că acesta primise cu destulă resemnare, aşa i se păruse, ştirea că nu va putea să

meargă la şcoală. Din nou acel sentiment de vinovăţie îi dădu târcoale şi, neştiind ce să facă, se apropie de băiat şi se

aşeză lăngă el.

- Ce citeşti tu? îl întrebă după căteva clipe de tăcere.

- O carte! răspunse Niculae cu totul absorbit.

- O carte!? se miră Moromete.

- Hai, tată, lasă-mă în pace! se încreţi Niculae sâcâit. în viaţa mea n-am să mai vorbesc cu tine despre cărţi şi nici să-ţi mai citesc eu iarna...

- Şi dacă n-ai să mai citeşti, ce!

- Lasă-mă în pace!

- Niculae, tu te superi degeaba! se rugă parcă Moromete întristat. Dacă

aş avea eu cu ce, crezi tu că nu te-aş da eu pe tine la şcoală?

- Nu m-ai da! răspunse Niculae arţăgos. Nu m-ai lăsat tu nici aci în sat!

M-ai trimes cu oile. Şi când te rugam şi eu: „Tată, cumpără-mi măcar Citirea", te răsteai la mine.

Niculae se foi cu burta pe prispă şi rămase apoi cu nasul în carte, nemişcat şi furios. Nu mai citea. Moromete se posomori şi nu ştia ce să

li-

mai zică. Avea dreptate Niculae, nici măcar nu-l auzea când se ruga să-i cumpere cărţi.

- Dacă vreai, du-te şi la anul pe clasa a cincea şi am să-ţi cumpăr cărţi.

Te las să faci şapte clase, încercă tatăl să-l îmbuneze, dar Niculae parcă nici nu-l auzea.