Niculae gemu şi deschise ochii; se vede că el auzise cuvântul ţestosule, care însemna ceva în legătură cu capul lui mare; se zvârcoli m braţele tatălui şi încercă să dea în sora lui. Aiura:
- Stai tu, să trec eu valea... Să vezi cum o să vă duc eu cu o căpăţână de usturoi... lovi-te-ar moartea de Bisisică!...
- Hai, Ilinco, nu te mai uita, aşterne o pătură pe prispă, că mi-a rupt mâinile! se răsti Moromete, lăsându-l jos pe băiat.
Fata aşternu o bucată de cergă pe prispă, puse un căpătâi şi îl apucă pe Niculae de subsuori. îl urcă sus şi îl înveli. După aceea, Moromete îi întinse fetei coroana şi cărţile:
204
- Ia astea şi pune-i-le undeva... prăpăditul de el... când l-am văzut pe scena aia acolo, mi-a secat inima... că nici nu spune... eu ziceam c-o să-l
lase repetent...
- Zău, tată? A luat primu întâi? Nu glumeşti? întrebă fata cu neîncredere.
De pe prispă, Niculae se uită la tată şi la soră cu nişte ochi arzători.
Tremurul îi încetase şi el stătea nemişcat sub cergă şi asculta. Ilinca se întoarse spre el şi îl întrebă:
- Aşa e, mă?
Bolnavul însă nu răspunse. Fata intră în tindă, iar Moromete se aşeză
tăcut lângă copil, care din nou începuse să aiureze.
4
PARTEA A TREIA
I
Timp de câteva săptămâni satele câmpiei rămaseră după aceea pustii.
Căldura începea numaidecât după răsăritul soarelui, şi dacă în timpul nopţii se mai întâmpla ca norii să acopere cerul, aceşti nori dimineaţa se făceau nevăzuţi şi lăsau să se reverse din adâncurile limpezi dogoarea necontenită
şi grea a zilei de vară. Tocmai în această vreme, când dobitoacele scurmă
ţărâna căutând răcoare, ori aleargă bezmetice după umbră, viata oamenilor iese afară din sat şi se mută cu totul sub soarele năprasnic al câmpiei.
Căruţele încep să iasă din sat înainte ca luceafărul să fi pierit de pe cer.
Oamenii se îndreaptă spre câmp întretăind izlazul pe numeroase drumuri ^şi poteci, şi pe aceste drumuri roatele pocnesc neîncetat şi câmpul e '"străbătut de glasuri răzleţe care se cheamă între ele ori se vorbeşte neobişnuit de tare şi de omeneşte unei vite care trage rău.
Dimineaţa e alburie şi satul răsună încă de cântecul cocoşilor. Omul se scoală, trezeşte copiii, înhamă caii şi umblă de colo până colo prin curte. Nu este nimic de făcut, plecarea în prima zi de secere pare să fie un lucru obişnuit, totuşi căruţa şi caii înhămaţi aşteaptă în bătătură de mult timp; omul şi copiii sunt gata; secerile şi bota cu apă sunt puse în căruţă; mâncarea gătită de cu seară asemeni; nu se ştie însă pentru ce căruţa stă timp atât de îndelungat în mijlocul bătăturii. Omul se învârteşte pe loc, se uită prin grădină, străbate curtea, intră în casă şi strigă la femeie fără rost, întrebând-o dacă a pus mâncarea în căruţă; muierea se supără şi-i răspunde că a pus-o demult, dar bărbatul nu aude, nu ascultă, iese afară cu un aer grav, foarte grăbit şi foarte îngrijorat. Se pare că s-a întâmplat ceva, a fost uitat cine ştie ce lucru. Omul se apropie de căruţă, se uită la secerile vârâte între scoarţele loitrei, le numără, scoate una şi-i pipăie zimţii, o bagă la loc şi începe apoi să
caute sub cergă; dă totul la o parte şi se uită la oalele cu fiertură de buruieni, la mămăliga încă aburindă; le acoperă repede, nemulţumit parcă de faptul că
totul e în ordine, şi trece la cai. Animalele aşteaptă liniştite, cu buzele în jos, şi când
206
omul se apropie de ele, se întâmplă ca unul din cai să ofteze adânc; omul se uită la hamuri, apucă hăţurile, bagă zăbala unuia din cai în gură; îi trage smocul de sub cureaua de pe frunte şi răzgândindu-se scoate zăbala din gura animalului. în această clipă muierea strigă din prag înfuriată: „Ce mai aşteptaţi? Ce vă tot învârtiţi? Ei, cutare, ce stai cu capul între urechi?! Hei, voi! daţi-i drumul odată!"
Căruţa însă tot nu porneşte. A fost uitat ceva. Da! „Ăsta micu, să meargă
şi el la secere", zice omul cu un glas pătruns de o neaşteptată gravitate, apropiindu-se de aşternutul de pe prispă. Acolo, în aşternut, doarme un copil de cinci-şase ani. Zgomotele acestea puternice şi îndelungate nu l-au trezit
din somn. El doarme suflând rar, topit parcă în somnul lui greu. „Tu, mă!
ScoaP în sus! Hai la deal." Femeia începe să strige: copilul să fie lăsat în pace. Are nevoie de el să-i toace la păsări, să-i culeagă ştevie, să-i aducă
cutare şi cutare, să aducă mâncarea de prânz. Omul n-o ia în seamă. îi răspunde că să facă singură treburile astea, băiatul - trebuie să vie la câmp şi să pună poloage pe legături, să aibă grijă de cai şi să înveţe să secere.
Muierea încearcă să-l înduplece pe bărbat, dar omul n-o ia în seamă. El dă
aşternutul la o parte, dezveleşte pe copil, care doarme mereu, îi vâră o mână
pe sub mijlocul lui plăpând şi îl ridică în braţe; apoi.aşa pe braţe, pe sus, îl duce la căruţă şi îl aşează înăuntru peste paie şi cergă. Băiatul se deşteaptă
şi adoarme iar. „Gata! Plecarea! strigă omul. Hei, cutare, deschide poarta!
Haide! Sus în căruţă! Ia vedeţi în cutie acolo, nu lipseşte nimic? Bota cu apă
este? Tu, muierea aia, unde eşti? Ai pus, fa, mâncarea în căruţă?"
Deschiderea porţii se face cu repeziciune şi bătătura curge spre şosea, şoseaua pătrunde înăuntru prin golul căscat. Căruţa porneşte zdroncăind rău peste podişca de lemn, iese în drum şi acolo se mai opreşte iarăşi. Uneori, se mai uită totuşi ceva. Muierea aleargă cu lucrul acela în mână, o bucată de brânză, o ceapă, un ou, o lingură care a fost uitată, sau chiar şi mai rău, sarea! A uitat să pună sare, legăturica mică de treanţă cu sare în ea, şi muierea aleargă pierdută, străbate bătătura cu legăturica aceea în mână şi se apropie de căruţă şi atunci omul strânge din pumni, înjură din gât şi se preface că dă în ea, dar muierea nu se sperie deloc, vâră sarea în coşniţa cu mâncare şi îl învinuieşte tot pe om că se moşmondeşte_ atâta până pleacă, încât îţi pierzi capul de atâta pregătire.
Căruţele ies din sat prin toate părţile lui, prin toate uliţele şi ulicioarele şi cu mult înainte de răsăritul soarelui casele rămân goale de viaţă şi drumul e pustiu şi tăcerea şi căldura domnesc peste tot timp de săptămâni întregi.
