256

Nu spuse nimic nimănui, încercând să priceapă singur, dar câteva zile mai târziu, după ce termină de cărat paiele şi macină, renunţă să mai înţeleagă.

Era sâmbătă după-amiază şi mama făcuse pâine nouă. Fetele puseră pe masa o strachină cu borş de lobodă, dar nimeni nu vroia să strice gustul pâinii cu borşul acela, o mâncau goală, trântiţi prin colţurile tindei. Singur Moromete stătea la masă cu o înfăţişare nepătrunsă şi şi-l strica. După felul cum umbla în strachină ai fi zis că îşi alege gândurile cu lingura şi le mănâncă. Dar nu-i plăceau şi într-o vreme rotindu-şi privirea în toate părţile deodată lăsă lingura pe masă şi spuse:

- Să mă ierte sfânta pâine, că sunt cu ea în mână, dar eu vă spun că nu înţeleg care e situaţia. Adică cum, exclamă el în culmea nedumeririi, punând pâinea pe masă şi dând-o la o parte cu dosul palmei, d-aia te-ai dus tu acolo?!!

Niculae se uita la tatăl său cu un zâmbet uitat, cu o anumită superioritate înţepenită, vrând să spună că el ştie despre ce e vorba, dar că plăcerea de a aştepta să se confirme că el ştie e mai mare decât aceea de a anticipa pentru ceilalţi.

- I s-a tăiat foamea lui tata, spuse Ilinca cu acelaşi zâmbet ca a lui Niculae, şi fiindcă Moromete apucă din nou lingura cu o grabă şi cu o enervare mincinoasă, ea puse mâna pe oală şi îl întrebă: „Mai vrei?" Şi fără

să-i aştepte răspunsul, răsturnă toată oala cu borş în strachină.

- Cum, mă?!! D-aia te-ai dus tu acolo? repetă Moromete şi se uită ţintă la Ilinca, supărat.

- Unde să mă duc, tată? întrebă fata.

- Cum unde? La Bucureşti.

Paraschiv tresări. Erajoxbajteci de Achim. Trecuseră aproape două luni şî AcTmirmTtrirriIsese nici un leu. Nu cumva tatăl a intrat la bănuială? După

felul cum vorbea se înţelegea lesne că dacă n-a intrat la bănuială, în orice

caz a aflat ceva, i s-a povestit ceva. Dar cine şi ce putea să-i povestească şi să-i trezeacă vreo bănuială? în afară de ei trei şi Guica nu ştia nimeni de planul lor. Se prefăcu că nu înţelege şi îşi luă o înfăţişare nepăsătoare, aşteptând însă la pândă să audă despre ce e vorba.

- Mă întâlnescjLU^alde găinaru ăsta, cu JSeămosu, înpepu Moromete şi-şi înghesui _de jajjun început umerii în sus» dândjde,Jnjt£les că. cele vor urma vor fi fapte, brute, neînsoţite de comentarii şjjsă înţeleagă cirjţe poate.

„Mă, zice, Moromete! Fi-tău ăla, Achim, e mare şi tare, mă, la Bucureşti.

„Ce vorbeşti-m'?" „Păi dar!!!" zice. „Ei, cum?"

257

„Uite-aşa."

„De ce, mă, Scămosule?"

„Moromete, ascultă aici la mine, zice, vândusem găinile, eram la Obor şi ce zic eu: să intru niţel, să iau o ţuică! Ei, intru eu şi iau ţuica, o beau şi dau să plec. Era pe seară aşa. Ce să plec, că ţuica veni şi-mi făcu foame. M-aşez la o masă şi cer o ciorbă, zic, stai să mănânc o ciorbă că n-o fi foc! (Aveam eu de mâncare, dar zic că stai să iau ceva cald.) Mi-aduce ăla ciorba, chelnăru ăla, mănânc eu şi mă ridic să plec. Când să plec, să ies pe uşă, cu cine crezi că dau piept în piept?"

„Cu cine, mă, Scămosule?"

„BăjJHiejCU aldejfi-tău, mă!"

„Ce vorbeşti, măi"

,jPăi dar! ÎJ^Cii Acbim^ină!.,CjijQ-tău Achim. Era cu o fată, .cujma.Xţu^, ştiu dacă îţi mai aduci tu aminte de ea) fusese într-o vreme servitoare p-acilea pe la popa Provinceanu, una Nina de p_e la BalacJuJJă, Ilie, mă uit la ea, se făcuse frumoasĂ mă, a dracului. Parcă era cucoană. Cu buzele uite atâta date cu roşu, ca pe deşt şi cu rochie pe ea şi cujinghiile tot aşa, ascuţite şi roşii. Achim, şi el: cu haine pe el, aşaca Ia Bucureşti, de! Cu pantofi, cu cravată la gât... Mare şi tare, Moromete, era să nici nu-l mai cunosc. Bă, Moromete, o văz pe Nina aia că se apropie de tejghea, ia două ouă fierte, la taie cu cuţitu ca pe varză, le scobeşte acolo şi numaidecât le şi înghite.

Achim al tău, cu chef! Mă apucă de mânecă şi nu, că să stau cu el la un pahar de vin. «Nu poci, mă, neică, trebuie să plec că nu mai am ovăz la cai.»

Nina aia, o văz şi p_e_£a.că_Y.ija£_lâjigă.J iî-tău Achim şi-l apucă de după

gât: «Hai, mă, iubitule, zice, că mor de sete, lasă-l pe ăsta, dacă nu vrea»

(adică pe mine). §i îl trăgea de gât să se aşeze la masă."

Moromete se opri. îşi aruncă privirea spre Paraschiv şi Nilă, o clipă, apoi se uită afară:

- Aia e! spuse el. Mai deştept ca voi.

- De* cenm*âT*âeşte~pl"câ" rîoîf! selumfla Paraschiv. Ce, n-are şi el voie să intre undeva şi să se aşeze la o masă?

'" Trebuia înlăturată cu hotărâre bănuiala. Acum că rămăseseră la secere şi munciseră, trebuiau să aştepte să se vândă jjjrâul; făcuseră aproape cinci sute de duble şi era o neghiobie să lase acasă atâta grâu, iar ei, ParaschivjiJ^iiăJ-să. fugă la Bucureşti, fârj^săia nimic. De obicei grâul se vindea mai încolo, prin toamnă (îndată după treieriş, preţul era totdeauna scăzut), încât hotărâseră să aştepte până după Sfânta Măria Mică şi să plece înainte de culesul porumbului. Văzând că tatăl său tace, Paraschiv insistă: 258

§? j£ avea pantofi şi cravată, ce? Le-o fi găsit ieftin şi le-o fi luat. Că

aşa e la Bucureşti, după ocazie.

- De ce, Paraschîve?! răspunse Moromete cu candoare. Am zis eu ceva?

- Nu, dar spui că Scămosu aşa şi pe dincolo! îl... pe mă-sa de Scămosu!

Te iai după el?

Moromete se uită afară şi părea că se gândeşte acum la altceva.

- Cică odată, un om şi-a trimis băiatul la Bucureşti, spuse el. După un an vine cineva şi-i spune: „Mă, l-am văzut pe băiatul ăla al tău. E rău de el." „De ce?" „Mă, zice, înjura." „Nu e nimic", zice omul. După un an vine ăla iar: „E

rău de băiatul tău, zice, l-am văzur cum se bătea cu unii, era plin de sânge!"

„Nu e nimic, zice omul, trece." Când s-a întâlnit a treia oară, ăla n-a mai îndrăznit să-i spună. „Nu îndrăznesc să spun, zice, e rău de tot." „De ce?" „L-am văzut cum îl duceau legat, furase." „Da, nu e prea bine, a zis omul, dar trece şi asta." în fine, când se întâlnesc ei iar după un an, omul întrebă: „Nu l-ai mau văzut pe fi-meu?"" „Ba l-am văzut", zice. „Ei?" „Mă, zice acum era bine! Ieşise din închisoare şi l-am găsit într-o cârciumă cu nişte muieri.

Chefuia acolo cu ele, bea vin." Dar omul a dat din cap: „Nu, zice, acum e rău; asta nujnai trece^.

Moromete se uită câteva clipe în jos, printre genunchi, scuipă subţire printre dinţi şi încheie:

- Aia e !

Se ridică apoi după prag şi ieşi afară. Ieşi întâi pe prispă, unde rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se dădu jos şi nu se mai văzu. în tindă se făcu tăcere deplină. Povestirea scurtă a tatălui le uluise pe fete şi pe mamă.

Niculâe rămăsese în colţ, cu dumicatul uitat în gură. El nu înţelesese bine tâlcul celor povestite şi de aceea rupse tăcerea şi întrebă prosteşte:

- Cum? Ce-a făcut? Ce-a făcut, Ilinco? Fata, cu mătura în mână, îl înghioldi:

- ScoaP în sus d-aici, să mătur, şi mai taci din gură!

Uimit de tăcerea nefirească din tindă, Niculae se urcă pe prag şi făcu loc.

Ilinca începu să măture apăsat, ocolind labele picioarelor celor doi fraţi vitregi. în cele din urmă li se adresă şi lor, scurt, întunecat: