Moromete nu prea asculta, dar deodată ochii îi rămaseră pironiţi pe scenă. El murmură nevenindu-i parcă să creadă:
- Cocoşilă! Mă! Ăla nu e Niculae al meu?
- Prtmiul întâi la băieţi, MjjrjojneţeJViculaeJ spuse învăţătorul Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în faţa scenei.
Moromete nu se mai îndoi, mai ales că îşi recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului; gâtuit de emoţie, tatăl strigă din coltul lui:
- Mă, n-auzi? Scoate-ţi pălăria din cap. Şi adăugă încet, vorbindu-i lui Cocoşilă: Săracu de el, nu i-am luat deloc o pălărie şt uite că nu e învăţat s-o poarte, stă cu ea pe cap.
Teodorescu aşteptă să se facă linişte, timp în care spuse şi el elevului să-şi ia pălăria de pe cap, apoi îi dădu o coroană şi câteva cărţi şi-i şopti să
spună poezia. Se făcu linişte, dar premiantul încă nu-şi spunea poezia; învăţătorul îi tot şoptea şi se vedea că elevului i se întâmplă ceva. In cele din urmă, premiantul tuşi şi începu tare să spună o poezie, dar nu izbuti să recite decât două, trei versuri; elevul se opri şi se clătină; el se apucă de catedră cu o mână, şi încercă să spună mai departe. învăţătorul, care pricepu ce e cu el, îl opri:
- Ajunge, Moromete! 202
Elevului începură să-i clănţăne dinţii; mâna cu care se ţinea de catedră îi tremura; foarte încăpăţânat, el încerca totuşi să-şi spună poezia.
- Ce-are, mă, băiatul tău, de ce nu l-a lăsat să sfârşească? întrebă
Cocoşilă.
Moromete nu-i răspunse. Se smulse din loc şi o luă repede spre poarta din dosul scenei. Din momentul acela el nu mai auzi nimic din serbare. Intră
în coridorul şcolii şi se apropie de fiu-său atât de repede încât copiii din sală
se speriară şi crezură că omul vrea să bată pe vreunul din ei. Niculae stătea rezemat de zid şi tremura; cu toate acestea el zâmbea fericit, cu coroana într-o mână şi cu câteva cărţi mici şi subţiri sub braţ. Moromete îl apucă de mână
şi îl strânse; îl întrebă încet cu un glas apăsat şi greu:
- Mă, ce e cu tine? De ce tremuri?
Băiatul îşi desprinse cotul din mâna aspră a tatălui şi îngână, stins, clănţănind:
- Păi azi îmi vine rândul la friguri; nu ştii că două zile mă lasă una mă ia?
Nu ştia, de unde să ştie? Parcă frigurile erau o boală care să fie luată în seamă?
- Hai acasă, nu mai sta aici! spuse Moromete cu acelaşi glas apăsat.
Băiatul se împotrivi, dar până la urmă se lăsă prins de mână şi tras încet printre oameni, afară din curtea şcolii. Moromete îl ţinea de mână şi îl îndemna:
- Hai, mă! Hai, mă!
Ieşiră la şosea. Copilul mergea zgribulit şi din când în când se oprea şi-şi strângea braţele clănţănind; se închircea şi dârdâia parcă ar fi suflat crivăţul peste el.
- Uuuu! brrr! Taicule, mi-e frig rău, taicule!
- Hai, mă! Hai p-aici pe la soare, răspundea Moromete şoptit, într-o vreme, pe la jumătatea drumului, băiatul se lăsă deodată pe vine şi dinţii din gură începură să-i toace des, ca şi când fălcile i-ar fi fost puse în contact cu un motor; clănţănea acum neîntrerupt şi gemea; coroana de flori
îi căzu în ţărână şi cărţile îi alunecară şi ele de sub braţ şi se împrăştiară pe jos.
Moromete se uită în jur zăpăcit şi nemaiştiind ce să facă se aplecă şi strânse lucrurile copilului; îi luă coroana de jos cu nişte mişcări sfioase, abia atingând buchetele de flori, apoi adună cu aceleaşi mişcări line cărţile împrăştiate; el se apleca încetişor, prindea cartea de coif şi o ştergea de praful de pe ea făcând-o să alunece uşor peste cămaşa şi izmenele sale, apoi o lua sub braţ şi aduna altă carte; în acest timp băiatul încerca să se 203
ridice; el chiar se ridică pe jumătate, dar se adăposti numaidecât lângă
genunchii tatălui:
- Taicule, uhuhu, ameţesc... mi-e frig rău... mă duc în jos...
Şi se agăţă de izmenele lui Moromete, cât era de mare, turtindu-şi pălăria de pulpele lui; atunci omul făcu o mişcare să-l apuce de subsuori, dar se opri şi-şi întinse gâtul în aer; sub bărbie i se ridicase şi rămăsese înţepenit mărul lui Adam; omul căuta aer cu buzele deschise şi înghiţi adânc şi cu caznă
ghemul care îi tăia răsuflarea; apoi se aplecă, vârî un braţ sub picioarele chircite ale băiatului şi apucându-l cu celălalt peste mijloc îl ridică de la pământ. Se pare însă că această mişcare îi făcu rău bolnavului, pentru că el îşi încolăci strâns braţele de gâtul părintelui şi se lipi gemând de pieptul lui; braţele încolăcite de gât nu-i conveniră însă lui Moromete; glasul său se auzi bolborosind în liniştea de vară a şoselei:
- Hai, mă! Hai, mă! Prăpăditule! Lovi-o-ar moartea de treabă, vă
îmbolnăviţi aşa, fără nici o socoteală. Că eu când vă spui... voi...
Moromete porni cu băiatul în braţe şi mergând se ferea să se uite la copil; vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în liniştea sa neturburată. Ce era cu Niculae ăsta?
De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? Şi ce vroia la urma urmei? Când ajunse în faţa porţii el o împinse cu piciorul, intră, se apropie de prispa casei înălbită de soarele fierbinte al amiezii şi strigă
supărat:
- Ilinco, Tito!
Fata cea mică, Ilinca, ieşi din tindă unde făcea mâncare şi când îl văzu pe tatăl ei cu Niculae în braţe, se sperie. întrebă ce s-a întâmplat. Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte, nemulţumit, şi spuse că băiatul a luat premiul întâi. Fata se apropie de tatăl ei şi îl apucă pe Niculae cu două degete de bărbie:
- Mă ţestosule, ai luat primu întâi, mă? întrebă ea cu un glas batjocoritor.
