Spre prânz, Moromete se satură să stea pe prispă; ieşi la drum pe stănoaga podiştei. Ziua era frumoasă, deşi căldura năvălea din cer asupra ei.
Pe stănoaga era la umbră, deasupra salcâmi înfloriţi, iar pe şoseaua curată, măturată din toate părţile de fete, treceau oameni. La a treia casă, înainte, ieşea din curte şi se ducea nu se ştie unde Matei al Barbului, care avea o gâlmă în gât şi care din pricina asta, când vorbea, îţi venea mereu să-i spui:
„Tuşeşte, mă, Matei, să-ţi iasă gâlma aia din gât".
- Unde te duci, Matei?! îl întrebă Moromete anume ca să-l audă vorbind.
- ...ă duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru!
„Vedeţi? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite, topite în omuşor", părea să spună Moromete prin întreaga lui înfăţişare. Vecinul din faţă, alde Udubeaşcă, ieşise şi el la poartă.
- Mă Udubeaşcă! chemă Moromete parcă prăpădit de uimire. Ce face, mă, Gheorghe ăla al tău?
Gheorghe acela al lui Udubeaşcă nu făcea nimic deosebit ca să se mire şi să fie atât de nemaipomenit de încântat Moromete, dar întreba de el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe al lui Udubeaşcă era un flăcău şters şi bun, ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni.
195
- Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! răspunse Udubeaşcă. „Vedeţi?! asta face Gheorghe al lui Udubeaşcă".
- Bună ziua, Moromete!
- Bună ziua, Nae!
Nae Boldeafă, un creştin! Vreţi să mai ştiţi altceva despre el? Nu e nevoie. Iată-l pe altul:
- Ce faci, Moromete? Hai devale!
Ei, ăsta da, om în toată puterea cuvântului: trece pe lângă tine, nu dă
bună-ziua, te întreabă doar aşa, ce faci, hai devale, adică nu faci bine ceea ce faci, mai bine ai face dacă te-ai lua după el.
Trecând pe lângă el, unii încercau să-l ia cu ei la fierărie, la Iocan, dar Moromete le răspundea că nu merge, ce să caute el acolo? Şi spunea acest lucru cu un glas care vroia să însemne că el niciodată n-a fost pe acolo, ba chiar s-a ferit totdeauna să se ducă; altora le răspundea că n-are timp; unuia i-a răspuns chiar că nu poate, e ocupat.
Intr-o vreme, un vecin din fundul grădinii, care de cele mai multe ori trecea prin curtea Morometilor ca să iasă spre şosea, se oprise lângă el şi îi adusese aminte că astăzi după-masă popa Petrică are comitet la bancă şi că
Moromete să fie şi el acolo, ca fiind membru în comitetul bisericesc.
Moromete îi răspunse vecinului că nu merge şi, la întrebarea celuilalt că de ce nu merge, tăcuse câteva clipe, apoi răspunsese rar şi tărăgănat: „Nu viu, mă Ene; ce, tu nu ştii că eu nu mai sunt în comitet? Am fost destituit! M-a destituit popa". Vecinul nu înţelesese cuvântul destituit, plecase fără să mai spună ceva.
Moromete fu urnit de pe stănoagă de Cocoşilă. Dar nu fără cârâială şi discuţie. Cocoşilă îi spunea să meargă împreună la serbare, că e serbare la şcoală, să vadă şi ei ce-o fi pe acolo; Moromete răspunse că nu merge, ce să
facă acolo?
- Hai, mă, trecem pe la Aristide şi bem câte-o ţuică, fac eu cinste, spuse în cele din urmă Cocoşilă, ştiind că la această invitaţie celălalt n-are să se mai opună.
Moromete ridică privirea spre prietenul său şi întrebă cu neîncredere prefăcută:
- Zău, mă? Ce te-a apucat? Ce-ai păţit?
Cocoşilă se supără şi spuse că Moromete să nu facă pe deşteptul, că
dacă e vorba să numere care a făcut cinste de mai multe ori, el, Moromete, iese prost. Moromete începu să râdă încet şi părea dispus să înceapă
numărătoarea, dar Cocoşilă îi întoarse spatele şi se prefăcu că pleacă; fără
folos însă, deoarece Moromete îl cunoştea şi ştia că totdeauna când Cocoşilă
era atât de insistent, avea ceva de spus, ceva care îl rodea şi în care nu se poate descurca.
196
Porniră încet spre centru, răsucindu-şi ţigări.
- Moromete, ai auzit, mă? anunţă în sfârşit Cocoşilă. Am vrut să-ţi spun eu de ieri, dar a venit Ţugurlan şi... în fine, m-am gândit aseară, până să
adorm... M-am gândit... am făcut la ţigări, iar m-am gândit... Mă, tu auzi? Am băut la tutun... stăm şi mă gândeam şi am băut tutun! Mă, am băut tutun!!! Ce să-ţi mai spun, până m-a luat dracu şi-am adormit.
- Ce, mă, la ce te-ai gândit? întrebă Moromete vesel.
- Am fost alaltăieri pe la gară şi am auzit doi inşi care vorbeau.
- Ce spuneau?
- Vorbeau de politică. Erau doi inşi nu ştiu de pe unde. Am vrut să-ţi spun eu de ieri, dar a venit Ţugurlan şi... Intrasem la Marinescu să iau o ţuică şi ei stăteau în picioare şi discutau; aveau o gabrioletă în faţa cârciumii. Nu-ş' ce-or fi fost ei, în tot cazul oameni deştepţi, nu proşti ca tine.
- Sau ca tine, completă Moromete neturburat.
- Da, şi vorbeau între ei. Vorbeau, vorbeau, uite aşa le mergea gura! Dar nici unul nu se lăsa! Amândoi deştepţi! Trebuie să fi fost niscai geam-başi sau negustori din ăştia care au magazii de grâne prin gări. Adică numai unul
