femeii o clipă coada şi picioarele dinapoi. Furioasă, Guica izbi cu bulgări în gard blestemând: s
- Mânca-ţi-ar coada cui te are, că nu-ţi dă să mănânci şi vii să faci burtă
în curtea mea! Fă, armăsăroaicelor, legaţi-vă câinele, mânca-l-aţi fript!
De la vecin nu răspunse nimeni şi Guica se întoarse în bordei. Paraschiv stătea cu coatele pe genunchi şi o aştepta să se liniştească, deşi era şi el furios.
j - Plecasem, ga Mario, şi când am trecut de Tătăreşti n-a mai vrut Nilă ; să meargă, explică el. De la început se tot oprea şi se uita îndărăt... ce să *
fac eu cu el dacă e tâmpit?!...
t - Păi, fiindcă sunteţi buni numai să vorbiţi! ţipă Guica scoasă din sărite.
j Toată iarna staţi pe la mine, şi ga Măria în sus, ga Măria în jos... fir-aţi a ai naibii să fiţi că sunteţi mai proşti ca Năstase Besensac! Sunteţi buni t numai să veniţi să vă fac ciorapi şi flanele şi să vă pui deoparte ce am şi
J eu mai bun şi voi vă moşmoniţi de-un an de zile şi nu sunteţi în stare să
vă faceţi şi voi un rost!
- Hai, ga Mario, taci din gură şi ascultă aicea, nu mai ţipa aşa ca o coţofană. Dacă nu ştii, de ce vorbeşti? mormăi şi Paraschiv arţăgos.
Guica îşi ieşi din minţi.
- Ce să ştiu, mă, ce să ştiu? Cine e coţofană? Să nu-ţi dau acuma cu ceva peste botu ăla!
- Păi dacă te repezi şi nu vreai să asculţi! Ascultă aicea la mine.
- Nu vreau să mai ascult nimic. Am avut şi eu un loc acolo, în spatele casei lui tac-tău, se vaită ea pe neaşteptate. Ooof... o să iau pe cineva străin şi-o să i-l dau, că am avut şi eu nepoţi şi m-au făcut de râsul lumii! Un pogon de pământ am şi un cap de vie şi casa asta aşa cum e... am s-o iau pe fata aia mai mică a lui Ripitel, săraca, să-i rămâie ei bordeiul ăsta şi să se mărite şi ea cu pogonul meu, să nu stea ca mine nemăritată! Că alde frate-tău a rămas neînsurat, vai de capul lui, şi cine să-l ia aşa gol şi fără nimic?! Şi-o s-o dau aici, şi o să-i trec şi pogonul şi casa şi să aibă şi ea grijă de mine când o să închiz ochii... că frate-meu Ilie... că rudele... nepoţii...
Măria Moromete se făcu deodată moale şi se lăsă încet pe pragul bordeiului. Ea începu să se jelească lung şi fără lacrimi şi bocetul ei, deşi încet, împânzi aerul bordeiului şi al bătăturii şi se răspândi ca de mort pe toată întinderea uliţei:
- Ooof, nepoţii, nepoţii! Doamne, Doamne... eee... C-am avut şi eu o mamă, Doamne; şi a intrat în pământ îîî... î-îî... şi m-a lăsat singură-î! Că frati-
meu Ilie s-a însurat a doua oară-î. §i soră-mea a făcut copil de fată mare iii!
Şi dacă s-a dus din sat m-a lăsat pe mine singură, Doamne! Şi lui Ilie nu-i pasă de mine, Doamne! Of, Doamne, Doamne-ei!... eeeii!
189
Şi-am avut şi eu un copilîî... şi-a murit şi-ăla, că mi l-ai luat, Doamne! Şi m-ai lăsat singuricăăă! M-ai lăsat singurică, Doamneeei!... eeee! Singurică
m-ai lăsat, Doamne, pe pământul ăsta! Că nici nepoţii şi nici fraţii şi nici rudele, că s-a dus cu toţi şi nimeni nu te ia în seamă şi toţi râd de tine, Doamne! Că am vrut şi eu să las nepoţilor bucăţica mea de pământ şi să-şi facă şi ei casă pe ea... şi să mă ţie şi ei în casa lor, că am îmbătrânit şi nu mai pot, Doamne... că am zis şi eu că să fie bine de ei, că sunt nepoţii mei şi am vrut să se însoare şi ei să-şi ia muieri şi dacă închiz ochii şi mor să aibă
cine să mă spele, să nu mor cu ochii beliţi, Doamne... Of, Doamne, Doamneee!... eee... că n-am vrut răul nimănui şi i-am îndemnat şi eu să-şi facă rost de bani şi să-şi facă casă că sunt mari şi le trece vremea, Doamne!
Că numai tu ştii ce e în inima mea, Doamne, inima mea friptă şi prăjită... că
sunt singurică şi mi-e urât şi frică, Doamne! Of, Doamne, Doamneee, eee!...
eeeee! Că dacă îi înveţi îţi ies fel de fel de vorbe, Doamne, şi lumea te porecleşte şi-ţi spune Guica... şi nimeni nu ştie cum îmi tremură mie inima, Doamne, şi picioarele mi s-au răcit, că nu mai poci, că o viaţă am avut şi s-a dus şi-aia, Dumnezeule!!
Paraschiv se ridică de pe scăunel şi îi puse mâna pe umăr.
în timpul cât tuşa lui jelise, el se uitase pe geam să vadă dacă aude cineva. Lumea care trecea pe drum, auzea, dar nimeni nu se oprea. întorcea doar capul şi apoi îşi vedea de drum; numai nişte copii se opriseră sfioşi şi ascultaseră un timp, cu gravitate, bocetele femeii.
- Ei, ga Mario, şopti Paraschiv încurcat. Hai, taci o dată, că nu e nimic.
Ce te-a apucat? De ce nu stai să auzi cum a fost, că nu e vorba să...
Măria Moromete tăcu şi se ridică încet de pe prag fără să-l ia în seamă
pe nepot. Ea merse şi ridică din mijlocul bătăturii strachina răsturnată de câine, o şterse cu mâna de mălai şi uitându-se în jurul ei începu să cheme puii cu un glas care nu mai amintea cu nimic de cel cu care se jelise puţin mai înainte. Ea chema puii şi risipea mălai, iar cloşca dădea târcoale cloncănind şi cârâind zgomotos. De pe cer soarele de vară începuse să
verse cu putere o căldură înăbuşitoare.
Paraschiv ieşi din bordei şi plecă încet, cu umerii îndoiţi. Fuga nu izbutise, dar nu era nimic; trebuia căutat curând un alt prilej, până nu trecea vara. Şi altfel trebuia acum să procedeze.
XVI
Niculae intră în curtea şcolii, foarte mândru de pălăria pe care o avea pe cap şi de cureaua cu cataramă albă cu care era încins peste cămaşă. Se îndreptă spre grupul fetelor din clasa lui care făceau mare zarvă în curtea din spatele şcolii; nici nu apucă să se apropie bine şi se pomeni 190
arătat cu degetul de vecina lui, Bălosu Rafira, care cât îl văzu, începu să
ţipe:
- Uite la Moromete, uite la Moromete! A venit cu pălăria lui ta-său! ăăă!
Pălăria lui ta-său! Pălăria lui ta-său! Şi cureaua!
