- Bună ziua, didă! spuse Ţugurlan apropiindu-se. Sora lui nu era mai mare ca el decât cu doi ani, dar el o respecta spunându-i didă, învăţat de mic de părinţi, şi cu anii respectul acesta nu scăzuse, ci dimpotrivă. Ce faci, coci pâine?

- Mai mult pentru copii, că pentru noi... răspunse sora şi se uită alături la copiii care stăteau pe lângă ea. Traiane, uite unchiul! spuse ea.

Avea o voce moale şi dulce şi nişte ochi negri. Lui Ţugurlan nu-i scăpă

felul cum rostise ea cuvintele „că pentru noi" şi nici privirea care completase:

„s-a întâmplat ceva rău, am să-ţi spun îndată".

- Uite unchiul! repetă ea cu vocea ei bogată, în care dragostea pentru copii căpăta o tărie care nu lăsa loc nici unei îndoieli: era o mamă care ar fi ştiut să-şi apere copiii tot atât de bine ca şi un bărbat.

Pe Traian, care îl arăta ea, şi care era cel mai mic, îl ţinea în braţe o fetiţă

de vreo treisprezece ani. Se cam căznea cu el, era cam greu. Traian era aproape gol, cu burta neagră, arsă de soare; cu capul cât un dovleac şi cu nişte ochi de asemenea mari, larg deschişi, şi nemişcaţi; stătea cuminte în braţele sorei, cu mâinile încolăcite de gâtul ei.

236

- Traiane, unchiul, unchiul! zise şi fetiţa şi răsucindu-şi gâtul îl pupă pe copil pe obraji, apăsat, cu poftă.

în acest timp, se apropie o cloşcă croncănind, cu o grămadă de pui de raţă care se şi revărsară printie picioarele lor; unii din ei se opreau pe labele picioarelor mamei, care aveau culoarea prafului şi o ciuguleau cu ciocurile lor late de unghiile degetelor.

- Vasilico, ia du-te tu pe măgură şi când o fi pâinea gata te chem eu, spuse mama. Hai că trebuie să vină şi tat-tău şi frati-tău şi te chem eu!

După ce fetiţa plecă, Tugurlan se aşeză jos pe troscotul verde al bătăturii.

- Da' unde e Grigore? întrebă el.

- E dus cu Pavelică la obor, să încerce să cumpere un cal, zise sora. Nu ţi-a spus că l-au dat afară?!

- Nu, răspunse Ţugurlan cu ochii mari.

- L-au dat afară şi pentru locul ăsta - femeia arătă cu mâna spre moară -

ne-au scos ochii cu o mie de lei. Mai aveam strânşi vreo mie şi el s-a gândit să ia un cal. /

- Şi voi ce faceţi, staţi aşa? întrebă Ţugurlan nedumerit.

- Nu ştiu ce e cu el... I-am spus să nu ia mia de lei şi nu ştiu ce mi-a

bălmăjit, că ştie el ce face.

- A venit şi la mine şi mi-a spus şi n-am înţeles nimic! se miră din nou Tugurlan.

- Uite-l că se întoarce, zise femeia, şi o strigă pe fetiţă să vină să

mănânce pâine.

Armeancj se bucură când, fl_ văzu peJ^ugurlan^Se; aşezară,Joţj_ge iarbă

şi femeia Jrâgă vătraiul în capul ţestului. Când scoase pâinea aproape că se îmbătară. Privirile li se lărgiră, chipurile li se făcură frumoase. Femeia se închină, iar Armeanca, fiul său cel mare şi Ţugurlan îşi luară pălăriile de pe cap. Femeia rupse pâinea şi le dădu bucăţi mari care în mâinile lor palpitară

de dogoare şi abur, parcă ar fi fost vii. începură să mănânce cu o lăcomie curată şi reculeasă şi timp de câteva minute nimeni nu scoase nici un cuvânt.

i - Mă, borţosule, îl mângâie apoi Armeanca pe Traian cel mic. E

bună

; pâinea, mă? Dar la secere de ce nu vreai să te duci?

Nu putuse cumpăra un cal, erau grozav de scumpi. Ţugurlan schimbă o privirre cu soră-sa şi nu zise nimic.

- Şi acum ce-ai să faci, cumnate? se răsuci în cele din urmă Ţugurlan, ridicându-se să plece. Mi se pare că n-o să ai încotro şi o să trebuiască să iai pământ de la moşie.

237

Armeanca vru să răspundă, dar câinele începu să latre spre grădină şi se uitară toţi într-acolo. Ţugurlan rămase înmărmurit. Ion al lui Miai se apropie alergând şi strigând:

- Ţugurlane! Mă, Ţugurlane! Ha! Hai că m-au bătut ai lui Aristide!... Auzi tu, mă?!... M-au bătut!...

Săriră în picioare cu chipurile ţepene ca de lemn. Cu un glas încordat, dar păstrându-şi cumpătul, Ţugurlan întrebă ce este. Ion al lui Miai însă nu putu spune nimic limpede, numai înfăţişarea lui era grăitoare. Avea privirea înspăimântată şi buza de sus, cu mustaţa pe ea, i se strâmba într-un fel de neîndurat. Spunea ceva de nişte saci, adică chiar aceia cu care veniseră la moară, zicea că al lui e mai mare de cinci duble, a cerut să i-l cântărească şi i-a cântărit Tache.

- Ei, şi? întrebă Ţugurlan.

- {ŞHEâ-ce-am măcinat..am,cerut.să mi-l cântărească din nou, mi l-a^

cântărit şi era mai puţin. Eu am zis că de ce şi el s-a pus cu pumnii pe*

mine... S-a pus cu pumnii pe mine, în dumnezeujpe mama lui! începu să urle Ion al lui Miai tremurând din tot trupul.

Atât glasul cât şi gesturile şi privirile sale aveau ceva care dovedeau că

toată fiinţa lui era o rană vie de durere şi jignire. Se uita la Ţugurlan ca un copil şi uitătura sa disperată şi rugătoare îţi făcea rău.

Ţugurlan însă rămase nemişcat. „Săracul Ion al lui Miai, gândi el, a făcut-o fiartă şi acum vine la mine ca şi când eu aşi fi frate-său"...

- Mă, Ioane, încercă Ţugurlan să-l domolească. Tu cum ai obiceiul să-ţi dai drumul la gură, nu prea îţi dai seama ce faci! Nu cumva l-ai înjurat pe ăla?

- Mă, nu i-am zis nimic! se prăbuşi parcă Ion al lui Miai implorând.

Ţugurlane, nimic nu i-am zis! Nimic!

„O fi având şi el dreptate! gândi Ţugurlan. Şi la urma-urmei, cine e Tache ăsta de crede că poate să dea cu pumnul în oameni?"

- Ia hai acolo! spuse el. Grigore, hai şi tu!

Până acolo Ţugurlan întrebă care era Tache. Tache, răspunse Armeanca, e acela mai mic care a ieşit acum din şcoală şi i-a luat lui Armeanca locul.

E mare şi gras, are un cap cât ciutura şi nişte pumni ca baroasele.