- Ce mă-ntrebi pe mine? Cu caii pe izlaz, unde să fie?! răspunse fata în silă.
- Dar de ce n-au venit până acum? întrebă Guica iar, cu o bucurie ascunsă.
- Du-te şi-i întreabă, răspunse fata ursuză.
186
„He, o să vedeţi voi! O să te văd eu cum ai să te duci mâine pe jos la secere", gândi Guica.
- Dar de ce s-au dus amândoi? Ce i-a găsit? întrebă Guica iar. Că
vorbisem cu ăla marele să vie să-mi dreagă podul, că s-a stricat la căpriori.
Fata nu mai răspunse. Moromete nici nu auzise schimbul de cuvinte, în grădiniţă, Niculae îşi terminase coroana şi se pregătea să plece la şcoală. El se apropie de tatăl său şi-i puse mâna pe umăr:
- Taicule, dă-mi şi mie pălăria ta, să mă duc şi eu la şcoală. Moromete se trezi din visare:
- Ce e, mă? Pleacă de-aici!
- Hai, tăticule, zău, dă-mi şi mie pălăria ta, se rugă băiatul încet.
- Hai, tată, dă-i pălăria să plece o dată, că iar începe să bâzâie, spuse şi Ilinca din grădiniţă.
Moromete îşi scoase pălăria din cap, se uită la ea cu atenţie, parcă abia atunci ar fi văzut-o întâia oară, şi spuse:
- Na, mă, pleacă de-aici. Căpăţânosule! Ai un cap cât o baniţă! Unde te
duci tu? Ce cauţi Ia şcoală?
Băiatul tăcu, nu spuse nimic şi se îndreptă sfios spre drum. Moromete îl urmări câteva clipe, apoi îi strigă:
- Mă, n-auzi? Ia vin'ncoace.
Niculae se întoarse şi se opri în faţa tatălui. Aşa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămaşă şi cu picioarele desculţe şi pline de zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare.
- Spală-te pe picioarele alea, îi spuse Moromete descingându-se de cureaua de piele care îi ţinea brâul roşu peste mijloc. Spală-te cu săpun şi na ici, încinge-te cu cureaua asta peste cămaşă, că parcă eşti dăulat, parcă te-a prins cineva de pe gârlă.
Băiatul luă cureaua nemaiputând de încântare şi alergă spre troaca păsărilor să se spele. Tot atunci, de pe şosea, se auzi un tropăit zgomotos de cai. Guica sări în picioare atât de repede, încât s-ar fi crezut că a muşcat-o ceva de sub pământul prispei. Poarta se deschis_e_sJLcei doi, Paras-rhjy qj is^lă, intrară în gurte. Caii sforăiau întruna şi se vedea că aujxist goniţi; dungi mari de umezeală Te brăzdau seinarca şi pulpele liTerau pline de spuma alba. Guica încremenise lângă prispă şi ghemuTnegru de lâna 1 se rostogoli în mijlocul bataturit "Jvloromete îşi ridică şi el privirea:
- Ce e, mă, cu voi?! Sunteţi nebuni? Ce-aţi gonit caii ăia aşa? '
Nu căpătă însă răspuns. Paraschiv descăleca repede şi avea buzele atât de ieşite în afară şi atât de încălecate una peste alta, încât de departe semăna cu unul care şi-ar fi agăţat de gură nişte clape de gumă. Nilă era 187
posomorât şi se mişca mai greu decât oricând. Trupul lui gros alunecă de pe spinarea calului ca un sac cu picioare şi rămase tăcut, ştergându-se încet cu palma peste turul pantalonilor.
- Nilă! Ce, mă, tu eşti surd? Ce e cu voi? întrebă Moromete iarăşi. Atunci Nilă se întoarse spre tatăl său şi fruntea lui lată şi cu carne multă pe ea se încreţi şi se îngrămădi spre rădăcina groasă a nasului; răspunse mormăind, dar glasul i se auzi totuşi limpede:
- N-auzi, mă, că ne-a gonit nişte pândari? Ne-au intrat caii în nişte ovăz!
„Ce e cu ăştia? se întrebă Guica trăsnită de întoarcerea aceasta a celor doi. De ce n-or fi plecat?"
- Paraschjve! izbucni ea cu glas ascuţit, clocotind de furie acră şi nestăpânită. Bine, mă, ce e cu tine, fire-ai al naibii să fii?! D-aia îţi fac eu ciorapi, mă? Ziceai că vii să-mi dregi căpriorile alea ale podului! Fire-ai al naibii să fii, cu botul tău!
Si fără să mai aştepte răspuns îşi culese ghemul din ţărână şi porni cu paşii ei iuţi spre şosea. Paraschiv se întoarse spre ea şi o strigă din urmă:
- Viu acuma, ga MarioL. Bagă, mă, caii în grajd, se adresă apoi lui Nilă, făcându-i un semn, adică să vie şi el la ga Măria.
Dar Nilă nu-i luă în seamă semnul, îi întoarse spatele şi intră cu cai cu tot în grajd.
XV
Paraschiv era atât de furios, încât intrând în bordeiul tuşei uită de şubrezenia patului şi aproape se aruncă pe el.
- Nu ţi-am spus eu, ga Mario, că ăsta n-are să meargă? Fir-ar capul lui al dracului de bou! Asta e bou! Bou de mere şi de pere.
Dar tuşa îl primi cu strigăte ascuţite:
- Si tu de ce n-ai fugit singur? Ce-ţi pasă ţie de el? Dă-te la o parte de pe pat, n-auzi că trosneşte?
Paraschiv se ridică şi se aşeză pe un scăunel. Tuşă-sa era atât de înăcrită, încât îi întoarse spatele şi nici nu vroia să-l mai asculte cum s-a întâmplat. Ea îşi scoase firul de lână de pe gât, aruncă ciorapul între sobă, în timp ce se uita în curte şi blestema; un câine al nu ştiu cui hlăpăia nişte mălai dintr-o strachină mică în jurul căreia piuiau jalnic vreo zece-cincisprezece puişori mici cât nucile.
- Nia d-acolo, plesni-ţi-ar ochii de potaia dracului! ţipă Guica ieşind afară.
Mâncaşi mâncarea puilor, lovite-ar turbarea astăzi şi mâine!
188
Guica se luă cu bulgări după câinele care sări gardul vecinului şi-i arătă
