- Ţugurlane, fi-ţi-ar cântăritul al dracului, îl întrerupse unul dintre ei, un om voinic pe care Ţugurlan nici nu-l cunoştea, fugi dracului de aici şi nu mai aştepta! Şi spunând acestea îl apucă strâns de braţ pe Ţugurlan şi îl trase cu el spre căruţă. Al lui Miai, strigă el, fără să-l slăbească pe Ţugurlan din strânsoare, înhamă caii, ce dracu te mai uiţi ca un prost!

Pe drum însă Năstase se răzgândise să se mai ducă în Cotoceşti la ai lui. Se duse fuga la primărie şi îi spuse fratelui său, care auzindu-l /îşi pierdu cumpătul şi chemă jandarmii. '

Când şeful postului sosi, Ţugurlan şi Ion al lui Miai coborau cu căruţa spre sat şi, neprevăzători, trecură chiar prin faţa primăriei.

- Uite-i! strigă Năstase ţâşnind afară.

Văzându-l, Ion al lui Miai se sperie şi vru să dea bice cailor, dar era prea târziu. Năstase tăbărî peste saci şi sărind deasupra se prăvăli cu pumnii şi picioarele în capul lui Ţugurlan. Acesta nu-şi pierdu cumpătul, sări jos şi vru să întoarcă loviturile, dar în acelaşi timp o mână i se înfipse în ceafă pe la spate şi când se răsuci să vadă cine era, o palmă grea îl făcu să simtă flăcări

înaintea ochilor.

Se trase înapoi şi se dezmetici. Era jandarmul. înghiţi greu şi se linişti.

- De ce dai în mine, dom' şef?

- Am să-ţi spun la secţie! răspunse şeful postului la fel de calm şi nu se mai uită la el. Se apropie de căruţă şi îi spuse şi lui Ion al lui Miai: Mergi şi tu la secţie.

Ţugurlan avu o presimţire fulgerătoare a tot ceea ce avea să se întâmple cu el de-aici înainte şi tot atât de fulgerător el se împacă pe deplin cu ceea ce vedea în această presimţire... Inima, pe care palma jandarmului o îngheţase ca de moarte, îi spunea că dacă o va lăsa aşa, îngheţată de palma aceasta, niciodată nu va mai bate cum bătuse. îndurată, palma jandarmului va stinge în el flacăra îndrăznelii şi nenorocirea aceasta ar fi mai mare decât orice închisoare (închisoarea fusese presimţirea care îi trecuse ca un fulger prin cap).

- De ce dai dumneata în mine, dom' şef, când nu ştii despre ce e vorba?

repetă el cu un glas liniştit.

Jandarmul tresări. „Aha!" se miră el. Va să zică avea de-a face cu unul care vroia să ştie de ce. înainte de orice trebuia să afle că de aceea, pentru 242

că aşa vroia el, jandarmul, aşa judeca el, aşa socotea el că e bine, el era acela care judeca lucrurile şi nu Ţugurlan.

- Nu ştii despre ce/e vorba?! se miră jandarmul. Vrei să spui că nu tu eşti ăla care a sărit şi l-a bătut pe domnul Tache?

- Nu, el a sărit la mine, răspunse Ţugurlan.

- Şi de ce n-ai venit la mine să-mi spui? zise jandarmul împingându-şi puşca cu cotul spre spinare şi apropiindu-se din nou de Ţugurlan. Sau crezi că eu sunt pus aici de... mă-tii! zise aproape vesel şi de astă dată îl cârpi pe Ţugurlan din plin, aruncându-l pe picioare trei paşi mai încolo.

Ţugurlan scutură din cap, încordat, şi avu o clipă de spaimă. Această a doua palmă ameninţa să şteargă tăria celei dintâi: jandarmul lovea fără ură şi fără plăcere; se vedea cât de colo că el credea că aceste palme erau nişte fleacuri.

- De ce zici că n-ai venit la mine să-mi spui? repetă jandarmul apropiindu-se de Ţugurlan cu nişte paşi leneşi şi cam plictisiţi.

- Oamenii sunt martori, zise Ţugurlan cu răsuflarea şuierătoare. L-am întrebat de ce ne-a dat făină lipsă şi de ce l-a lovit pe Ion al lui Miai! A sărit la mine şi...

- Ia-l la post, jandarm! Ce stai la discuţie cu el? strigă atunci Aristide de pe treptele primăriei, şi acest strigăt alungă clipa şovăitoare care se strecurase hoţeşte în inima lui Ţugurlan.

- Da, da, şi? Spune! îl încuraja jandarmul pe Ţugurlan ca şi când n-ar fi auzit strigătul lui Aristide. Făină lipsă, zici tu, nu-i aşa? Spune! Va să zică îl faci hoţ pe domnul primar, cu alte cuvinte! Pentru tot satul domnul primar e domnul primar, dar pentru tine nu!

De astă dată şeful nici nu-şi mai ascunse mişcările şi Ţugurlan văzu din timp cum îi pregăteşte o nouă lovitură. O bucurie arzătoare licări în

, privirea lui. Inima începu să-i bată rar, cu o putere copleşitoare: d-aici înainte nimeni şi nimic n-avea să-i mai îngheţe sau să-i încetinească

bătaia.

- Da, pentru mine domnul primar e un hoţ! spuse el rar şi răspicat şi în clipa următoare sări asupra omului din faţa sa, a cărui mişcare de a lovi nici

măcar nu se mai văzu.

Se prăbuşi cu jandarmul în mijlocul drumului, încalecă peste pieptul lui şi îl strangula izbindu-l cu capul de pământ. Mişcarea aceasta nu avea însă

puterea care trebuia şi îndată ţâşni în picioare, apucă puşca de ţeava şi vru să lovească cu ea, dar o aruncă şi năvăli din nou cu picioarele lui desculţe peste pieptul şi faţa jandarmului.

Acesta se răsuci pe jos cu destulă uşurinţă. De uimire aproape că nici nu simţise cele câteva lovituri pe care i le dăduse Ţugurlan peste faţă.

Oamenii alergară de prin curţi, se auziră ţipetele înfricoşate ale muierilor.

243

- Puneţi mâna pe el! strigă Aristide şi se repezi el însuşi în Ţugurlan împreună cu fi-său.

Năstase sărise pe la spate şi încerca să-i prindă mâinile. Până să se apere, Ţugurlan se pomeni gâtuit şi izbit în faţă de primar. îl lăsă pe Năstase să dea pe la spate şi gâtuindu-l la rândul său pe primar îl împinse de-a-ndaratelea spre primărie şi izbindu-l sălbatic, roşi zidul cu capul lui.

- A, domnul primar! gâfâia el. De ce pui jandarmul pe mine, dom'le primar? De ce, dom'le primar, faci una ca asta? Fiindcă eşti hoţ şi ţi-e frică să

nu afle lumea, d-aia pui jandarmul pe mine? Păi tot hoţ rămâi şi aşa, dom'le primar, biserica şi crucea dumnezeului mă-tii! D-aia ai făcut tu moară, să furi bucatele oamenilor?

Şi în această clipă de buimăceală, în care nimeni nu îndrăzni să se atingă de el, Ţugurlan se îndreptă spre căruţă continuînd să strige:

- Şi-a pus copiii la moară să fure bucatele oamenilor şi să dea ci pumnul şi tot el cheamă jandarmul. Mama voastră de hoţi, lasă că v-arăt eu vouă!

Când să se urce alături de Ion al lui Miai, deodată Ţugurlan se opri, se întoarse înapoi liniştit şi trecând printre oameni, care îi făceau loc încă uluiţi, se aplecă, ridică de jos arma jandarmului şi se întoarse la căruţă cu aceiaşi paşi măsuraţi.

- Mână, Ioane! strigă el şi abia atunci şeful postului se dezmetici şi se repezi spre căruţă, dar era prea târziu. Să vii la mine acasă, dom" şef, să-ţi dau puşca! mai strigă Ţugurlan în timp ce caii cu căruţa se îndepărtau în goană, înecându-l pe jandarm într-un nor de praf.

Ţugurlan ajunse repede acasă şi o îngrozi rău pe muierea lui când o dată

cu sacul de făină el dădu jos şi o puşcă. Ion al lui Miai nu era mai puţin îngrozit, dar Ţugurlan îl linişti spunându-i că n-avea de ce să se teamă:

- Tu n-ai făcut nimic, Ioane, îi spuse. Du-te acasă şi vezi-ţi de treabă.

Ţugurlan deşertă sacul cu făină în hambar şi îl puse pe băiat să

pândească la poartă.

- Vezi dacă vine jandarmul cu soldaţi! îi porunci el. Muierea nici măcar nu-l mai întrebă ce s-a întâmplat.

Tocmai când se aşteptau mai puţin, tocmai acum când de câtăva vreme bărbatul ei arăta mai liniştit şi mai împăcat, se petrecuse nenorocirea. O

presimţise de mult şi iată că acum era aici, în colţul tindei, având forma înfricoşătoare a unei puşti.

244

Ţugurlan scutură cu grijă sacul să nu pice făină pe jos, se întoarse în tindă şi se aşeză apoi pe celălalt prag, aruncând sacul în colţul unde era puşca.