Niculae îngălbeni de furie, dar nu putu să spună nimic. Se linişti însă
repede văzând că celelalte fete îşi văd de joc şi nu-l iau în seamă. El se opri în dreptul unui grup de trei-patru fete care jucau ceva sărind într-un picior
printre nişte pătrăţele şi semne zgâriate în pământ. Boţoghină Irina stătea §i aştepta să-i vie rândul la sărit. Când o văzu Niculae cum stă, cu umărul ei stâng puţin ridicat, oacheşă şi cu coadele mici lăsate peste o bluză nouă, i se păru atât de frumoasă încât, uitându-se la ea, sângele îi împurpura obrajii şi inima începu să i se zbată în piept ca o vrabie. Aşteptă ca ea să ridice ochii şi să-l vadă cu pălărie şi curea. Irina însă nu ridica deloc ochii spre el; aştepta cu nerăbdare să-i vină rândul la joc. Chiar îi veni rândul; luă bucăţica de ciob în mână, se aşeză în dreptul pătratului, aruncă ciobul şi începu să
sară printre pătrăţelele şi semnele jocului. Niculae o urmări cum sare şi după
un timp nu mai simţi decât necaz. Când fata aruncă ciobul în figurile cele mai grele şi anume în iad şi în cer, Niculae făcu pe neaşteptate un pas, strică
liniile şi o îmbrânci pe fată din mijlocul figurilor. Celelalte ţipară ascuţit şi tăbărâră pe el. Pălăria lui Moromete fu mototolită rău pe capul fiului. Niculae o luă la goană şi fetele îl lăsară în pace. Ele refăcură repede pătratul stricat şi Irina spuse că trebuie acum să dea din nou cu ciobul.
în ziua serbării şcolare, copiii veneau în număr mare. Veneau chiar şi cei care lipsiseră mai tot timpul anului; chiar şi cei care ştiau că au să fie lăsaţi repetenţi. -
în faţa intrăţ3fbăieţii din cursul complimentar ridicau o scenă. Băncile fuseseră scoase în curtea şcolii să se aşeze oamenii în ele. Din când în când, câte un învăţător ieşea afară şi bătea din palme să potolească zarva.
Unii copii jucau oină, alţii chinuiau o minge de cârpe jucând forbal. Niculae era mare fotbalist, juca la becie, era vestit prin şuturile lui şi i se spunea Dobay.
Deodată un murmur începu să umble prin toată curtea. Un băiat care stătea la poartă strigase tare:
- Vine dom' învăţător Teodorescu cu doamna.
Vestea străbătu curtea prin toate colţurile şi zarva începu să se stingă.
Cei care jucau oină lăsară jocul, iar fetele ieşiră din spatele şcolii şi trecură
fuga în faţă. învăţătorul Teodorescu şi soţia lui erau însă departe de şcoală, abia puteau fi văzuţi. Un copil care stătea în poartă anunţă că cei doi au intrat în primărie. Copiii aşteptară în linişte, iar cei care încercau să facă gălăgie erau înghiontiţi.
191
- Bă, tu n-auzi? Vine dom' învăţător Teodorescu!...
în cele din urmă, învăţătorul fu văzut apropiindu-se de poartă. El mergea încet alături de o femeie mică şi grăsuţă, îmbrăcată în costum naţional şi încălţată cu nişte pantofi cu tocuri foarte înalte. Avea buzele rujate şi mărgele la gât.
Copiii se îngrămădiră de-a lungul drumului de la poartă până la scările de la intrare. învăţătorul pătrunse în curte şi se îndreptă spre şcoală. în clipa aceea, din capul şirului izbucniră câteva glasuri subţiri:
- Bună-ziua! Bună-ziua!
Şi pe măsură ce învăţătorul şi soţia lui înaintau erau urmate neîntrerupt de altele, din ce în ce mai puternice şi mai ascuţite.
Nu de aceeaşi primire se bucură însă învăţătorul în cancelarie. Directorul Toderici, cât îl văzu intrând, sări în picioare. Era îmbrăcat în uniformă de locotenent. El îşi desfăcu mâinile şi strigă:
- Haide, domnule Teodorescu, pleci din comună şi laşi situaţia elevilor neîncheiată! Am să fac raport la inspectorat. Ai plecat şi ai luat catalogul cu dumneata. Ce înseamnă asta?
în cancelarie era strâns întreg corpul didactic al şcolii. Parohul Petre Provinceanu şi parohul Andrei Bălan, dintre care primul cu soţia, învăţătoare în sat, erau şi ei aici. Preoteasa era numită doamna Lily. Apoi tinerii învăţători Bădilă Aurel şi Enăchescu Adrian, dintre care al doilea cu soţia, tot învăţătoare. Ea era numită doamna lui dom' învăţător Enăchescu.
învăţătorul Teodorescu trase un scaun şi se aşeză, puse catalogul pe birou. Doamna Lily schimbă o privire scurtă cu soţul ei, preotul, şi ieşi din cancelarie. Teodorescu răspunse atât de agresiv, încât toţi învăţătorii şi doamnele se ridicară în picioare.
- Situaţia elevilor mei e încheiată şi pe catalog eu sunt stăpân!
Se petrecea un lucru nemaipomenit. Teodorescu vroia să lase repetent pe fiul colegului său, Toderici Artur, care învăţa foarte prost. De altfel, Toderici se resemnase ca fiul său să ajungă doar un bun proprietar de \ pământ, aşa zicea, dar nu chiar un analfabet.
- Am mai discutat o dată pe chestia asta şi ţi-o spun verde, domnule director: am să-ţi las băiatul repetent, aşa cum se cuvine, şi să nu strigi aicea la mine, pentru că nu eşti la instrucţia cu premilitarii...
Directorul îşi muşcă buzele. El mârâi stăpânit, lăsând deodată la o parte formulele de politeţe şi oficiale cu care îl întâmpinase mai înainte:
- Teodorescule, îţi spun prieteneşte că cu mine ai s-o păţeşti urât de tot.
Te răzbuni că ţi-am luat locul de director?! Suntem aici cu toţii de faţă: băiatul meu nu e cel mai rău şi mai prost din clasa ta; am să cer inspectoratului reexaminare şi am să te dau în judecată...
192
- De trei ani de zile ţi l-am trecut clasa de ruşine, răspunse Teodorescu cu dispreţ. Eram director pe vremea aia, aşa că vezi, nu e vorba de răzbunare. E un copil rău, pe care l-ai crescut obraznic... îmi terorizează
clasa...
Se făcu o tăcere de câteva clipe, după care Teodorescu continuă:
- Şi ce mă sperii tu cu inspectoratul? Ce-mi pasă mie! Eu ţi-l las repetent, îmi iau catalogul colea în faţa satului...
- Te rog să predai imediat catalogul clasei a patra fiindcă eu sunt director şi eu prezint situaţia!
Toderici izbi cu un scaun în podea şi începu să urle soldăţeşte şi să
insulte cu grosolănie pe colegul său, fără să mai ţină seama de doamne.
- Te găsişi tu, să-mi faci, în şcoala mea, pe grozavul.
Toderici izbi a doua oară cu al doilea scaun de duşumea şi ridică braţul în sus strigând cu o voce înaltă:
