he, he, o moliciune aşa ca şi când ai pluti peste nişte valuri calde. Auzi parcă

glasul lui Traian Pisică în urechi şi parcă îl şi văzu pe Traian Pisică cu mustăţile mari mergând pe drum şi cu bidigania după el mormăind printre picioarele lui: „Sfîrfîlică, lua-te-ar dracii, na la tata din ţigare".

Ţugurlan îşi dădu pălăria pe ceafă şi se uită lung spre aria învecinată.

Acolo treiera batoza lui Iocan şi era sigur că Moromete treiera la el. Se urni din loc, porni într-acolo:

- Bă, Ţugurlane, bă! se auzi strigat din depărtare, din vârful unei şire mari.

Era chiar Moromete. Se apropie, dar încă de departe Ţugurlan rămase uimit de cât de mare era şira de grâu a acestuia. Tocmai terminase, îi făcea creastă ca unui acoperiş, şi Paraschiv se chinuia greu cu snopii din pricina înălţimii. Parcă era un palat şira lui Moromete, un acaret, faţă de colibele de prin preajmă.

233

- Faci vreo şase sute? întrebă Ţugurlan tare, de jos.

- Ce, duble? -Da.

- Nu, dar cinci sute tot ies, zise Moromete. Am avut o idee, Ţugurlane, explică Moromete de sus. „Mă, zic, ia să pun eu nouă pogoane de grâu!"

Gata, Paraschive? Mai ai vreun snop?

Paraschiv mormăi că nu mai are şi Moromete începu să se dea jos. Ca -i ajute, Paraschiv se urcă pe patului căruţei şi înfipse furca în şiră, să se sprijine tatăl cu piciorul.

- Hai, bă, să fumăm o ţigare, Ţugurlane! spuse Moromete când ajunse jos. Se dădu mai încolo şi se aşeză la umbră. Ţugurlan se aşeză şi el. E

topenie de grâu, Ţugurlane, continuă Moromete făcându-şi de ţigare. Uite aşa curge, pe toate drumurile. Ejijicjcăjţoată iarna o să mănânce Ţugurlan nu zise nimic şi tăcerea lui îl făcu atent pe Moromete.

- Câte pogoane ai tu de la moşie? îl întrebă.

- Două, răspunse Ţugurlan.

- Şi din astea două, jumătate trebuie să-i dai maiorului?

- Mai îmi rămân şi paiele! zise Ţugurlan.

- Măi, Ţugurlane! exclamă deodată Moromete. De ce stai tu aici să

munceşti pe din două pe moşia ciocoiului ăsta?!

- Dar ce să fac, Moromete?

- Du-te în lume, domnule! zise Moromete cu un glas din care se înţelegea că nu vorbea doar ca să se afle în treabă. Du-te în lume şi ai să

găseşti tu să munceşti mai cu folos decât aici. Trăieşti în sat şi-ţi faci sânge ţăuj^Eu în locul tău aşi pleca, domnule, şi îndărăt nu m-âş măi uîtaT—"~

- Aşa zici acuma! şopti Ţugurlan nu prea turburat.

- De ce?! se miră sincer Moromete. Să stai aici în sat şi să te uiţi la mine că am o şiră cât toate zilele? Dar hai să zicem că treacă-meargă cu şira mea, e pe copii mulţi, abia dacă mi-o mai rămâne şi mie să am pâine până la anul, că am datorii multe, dar cum să împart eu, mă, munca mea^ cu unul care n-a muncit?! exclamă Moromete revoltat şi în acelaşi timp nedumerit.

Se uită la Ţugurlan cu o privire limpede, aşteptând răspunsul. Arăta cu adevărat uimit cum poate cineva să îndure aşa ceva.

- Cum adică, izbucni el de astă dată iarăşi într-o totală neputinţă de a înţelege, să-i dau eu jumătate din munca mea?! şi-şi arătă braţele şi-şi întoarse apoi capul în altă parte, vrând să spună că de fapt nici nu vrea |i să înţeleagă, lucrul fiind în însăşi esenţa lui cu neputinţă de înţeles.

234

Exagera, deoarece el însuşi, când era flăcău, muncise pe moşia ciocoiului şi ştia foarte bine cum era cu putinţă un astfel de lucru; totuşi nu glumea.

- N-auzi că-mi rămân mie paiele?! zise Ţugurlan cu un zâmbet ascuns, dând de înţeles că apreciază sinceritatea revoltei lui Moromete, dar obiectează împotriva faptului că acesta se prefăcea că nu înţelege de ce există moşieri.

- Adică vreai să spui că nu e pe din două, din moment ce-ţi rămân ţie paiele! zise Moromete.

- întocmai! confirmă Ţugurlan.

- Ei, atunci se schimbă socoteala! zise Moromete subliniind ideea cu sprâncenele.

Ţugurlan, pe care problema aceasta se pare că nu-l mai turbura deloc, începu să râdă cu poftă, spre uimirea lui Moromete, care acum cu adevărat că nu-l înţelegea pe atest om.

- Să-ţi spun drept, Moromete, îl bag în mă-sa de maior cu moşia lui!

exclamă Ţugurlan. Mă uitam la el când m-am urcat la coş cum sta pe marginea hambarului, cu gâtul alb, descheiat. Ce-mi pasă mie de el! Dă-l în mă-sa! mai spuse Ţugurlan cu un glas curat şi schimbă vorba întrebându-l pe Moromete ce se mai aude cu guvernul: jCade,şavi:cedracu face? După glas întrebarea i se păru lui Moromete cam suspectă. Ţugurlan da de bănuit că în ce priveşte problema discutată, nu credea că Moromete poate să înţeleagă

ce gândea de fapt Ţugurlan despre ea şi asta oricât de mult ar încerca Ţugurlan să-i explice: „Mai bine hai să vorbim despre lucruri care sunt la îndemâna amândurora, de pildă despre guvern", se înţelegea pe dedesubt din glasul lui Ţugurlan. Până să găsească Moromete răspunsul potrivit, acesta izbucni într-adevăr în râs. II prinsese, îl atinsese bine şi Moromete râse şi el, dar nedumerirea tot nu se stingea de pe chipul lui. Ce era cu Ţugurlan? Şi apoi de unde şi până unde la el să facă glume atât de subţiri?

Când se întoarse îndărăt la arie, Ţugurlan se înveseli şi mai mult de mica întâmplare. Moromete, care avea acel fel uimitor al său de a fi, de a vedea lucrurile şi faptele oamenilor cu nişte ochi limpezi şi neturburaţi, se dovedea că nu înţelegea nimic când altcineva era la JsLcaxl- Credea că numai el putea fi aşa, sau în orice caz i se părea cu neputinţă să fie cineva aşa când trebuia să dea jumătate din munca lui altcuiva. „Aia e, Moromete, gândi Ţugurlan din ce în ce mai înveselit, aşa stau lucrurile, dacă vrei să ştii."

în urma lui, Moromete, întins la umbra şirei de grâu, se întreba şi el cu o vagă nelinişte ce-ar face dacă ar şti că din două pogoane pe care le-ar avea, jumătate din bucatele de pe ele ar trebui să le dea moşierului. Nu ajunse până acolo încât să răspundă, dar în cele câteva clipe cât acest gând stărui asupra lui, se făcu negru şi crunt la faţă.

235

VIII

A doua zi pe la prânz, după ce treierase şi îşi cărase paiele acasă, Ţugurlan se duse la Ion al lui Miai.

- Ioane, hai la moară să măcinăm de pâine, îi spuse.

- Taman asta vream să-ţi spun şi eu, răspunse Ion al lui Miai, care treierase şi el de dimineaţă. Mergem cu căruţa mea, sau să aduc calul la tine? mai întrebă el.

- Adu calul să mergem cu căruţa mea, hotărî Tugurlan. Tu du-te înainte şi

pune-te pe listă, că o fi gloată la moară.

Era într-adevăr gloată dar foarte mulţi oameni măcinau puţin şi mergea repede, încât le veni rândul înainte de a se face seară. Se măcina necontenit, ziua şi noaptea.

Fiindcă tot era acolo, Ţugurtau îl lăsă pe Ion al lui Miai la căruţă şi se duse pe la cumnatu-său^ţţjggre. Nu-l mai văzuse din ziua aceea şi era curios să ştie ce făcuse, daca^i lui Aristide îl dăduseră sau nu afară. Nu-l vedea pe acolo pe la moară şi bănuia că da, dar era mirat că judecând după

îngrijorarea Iui din ziua aceea, ar fi trebuit să vină să-i spună şi iată că nu venise. „Poate că nu l-au dat!" îşi spuse Ţugurlan şi intră în curtea cumnatului.

Armeanca nu era acasă. Nevastă-sa, sora lui Tugurlan, era în curte, cocea pâine afară, în ţest, se simţea mirosul de departe. Când îl văzu pe fratele ei, femeia se ridică în picioare.