- Hai, mă, Ilinco, dă-mi! Dă-mi, mă, Ilinco, n-auzi?! Hai, mă, Ilinco, aaaa!
Dă-mi, mă, Ilinco, şi mie nişte flori!
Moromete bea tutun şi se uita spre şosea. Din când în când, cineva trecea pe drum şi îl saluta. Moromete răspundea tare, cu multe cuvinte, 184
spunând „bună să-ţi fie inima, cutare", sau „să trăieşti, mă, Dumitrache!".
în acest timp Niculae bâzâia mereu, dar nimeni nu-l lua în seamă, ca şi când treaba lui ar fi fost să plângă aşa mereu, fără nici o socoteală.
Guica intră încet în curte, cu ciorapul de gât, şi apropiindu-se de prispă, dădu bună dimineaţa. Nu-i răspunse nimeni. Tocmai atunci Ilinca se răstea la Niculae:
■ - Mai taci, mă, din gură, dezghiocatule! Până mai alaltăieri te-ai ţinut de coada oilor şi acuma te găsi coroana. Să-ţi dau eu flori din grădiniţă ca să
faci coroană altora! Păi dar!
- Dă-i, fa, şi lui nişte flori, dosădito, ce eşti aşa de cârpănoasă?! se auzi din casă glasul mamei.
- Ia mai taci din gură, mamă, aţi săpat vreunul grădiniţa? Să-i dau flori să
facă altora coroană! Ia uită-te!
La auzul acestui răspuns, Niculae începu să urle de-a binelea. De astă
dată el se ridică şi sări spre grădiniţă.
i- Să nu te prind că iei vreo floare, că-ţi rup zulufii, Niculae, ameninţă
Iliiica de pe prispă.
Catrina Moromete ieşi afară, gătită pentru biserică. în clipa aceea, clopotele bisericii începură să bată. Femeia de închină şi se dădu jos de pe prispă. Chipul necăjit şi ars de soare al femeii era acum liniştit, plin" de bunătate. Ea îşi sumese fusta neagră de lână şi îşi ascunse pe la spate cine ştie ce albitură care nu trebuie să se vadă. Se uită peste bătătură şi văzând-o pe Guica aşezată pe prispă, cu ciorapul de gât, i se adresă cu multă evlavie:
- Mario, mai lasă şi tu ciorapul ăla, că o să te duci în fundul iadului! Cât e săptămâna de mare, umbli mereu pe la muieri şi spui că azi e joi-mari, mâine miercurea păsărilor, poimâine lunea verde! Şi acum, că e sărbătoare lăsată
de Domnul Cristos, lucrezi la ciorap în loc să vii şi tu să asculţi baremi Sfânta Evanghelie!
« - Ei las' să mă duc eu în iad, răspunse Guica lucrând parcă înadins Îşi mai repede la ciorap. Ce e iadul? S-a întors cineva d-acolo? 1 1
Moromete îşi încreţi fruntea şi aprobă subţirel: \ l - Aşea-ie! j Guica continuă:
I - Că n-o fi mai rău ca p-aici. Că când oi muri, intri în pământ şi te f mănâncă viermii. Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot plimbă... l -
Păi se plimbă! aprobă Moromete, cu o indescriptibilă ironie. „Păi jda, n-are încotro, se plimbă, fireşte..."
! - Ei, he! făcu Catrina, pornind încet spre poartă. Ce trebuie să fie în ii inima voastră! Stăpâneşte ăla spurcatul! | - Păi, stăpâneşte! făcu Moromete din nou.
:Î! 185
în acest timp, furat de starea ciudată a tatălui său, Niculae uitase să mai bocească. Deodată însă el îşi dădu seama că dacă mama lui se duce, nu mai e nimic de făcut cu coroana lui. Sări de pe prispă şi se luă după ea şi îi ieşi înainte şi o apucă de fustă; se uită în ochii ei cu jale şi începu să verse lacrimi cât boabele de porumb de mari:
- Mamă, mi-a spus dom'nvăţător să fac şi eu o coroană, se jeli el deznădăjduit. Şi mi-a spus să veniţi şi voi la şcoală, mi-a dat să învăţ Ş» eu o
poezie, hai, măi, maică, spune-i Ilinchii să-mi dea flori din grădiniţă... mi-a spus că o să mă treacă clasa şi că o să spui şi eu o poezie... dom'nvăţător Teodorescu mi-a spus să nu lipsesc, că am dat examen acu' o săptămână, m-a ascultat şi mi-a spus să-mi fac coroană... spune-i Ilinchii, mamă...
Băiatul îşi încleşta mâinile lui mici şi înnegrite de soare de fusta aspră a femeii şi n-o lăsa deloc să se mai mişte. El se uita în sus spre chipul ei şi vărsa lacrimi atât de copleşitor încât femeia îi puse mâna pe cap şi înghiţind greu îi mângâie urechile înnegrite cu palma ei aspră şi îi şopti:
- Du-te în grădinijă şi ia-ti flori, hai!
Apoi, se întoarse spre casă şi se uită spre fată. Dar Ilinca i-o luă înainte chemându-l pe băiat cu un glas înmuiat:
- Hai, mă, treci încoace, căpăţânosule, nu ti-am spus că-ţi dau, ce te jeleşti aşa? Plânge ca blegu!
Ilinca nu era mai mare ca Niculae decât cu un an, dar se purta faţă de el ca şi când ar fi fost cu cinci, cu toate că atunci când îşi amintea de această
diferenţă atât de mică, Niculae o plesnea.
- Ilinco, Ilinco, ameninţă şi mama din poartă! Pentru nişte flori, fa? Te vede Dumnezeu de sus!
Moromete, auzind aceste cuvinte din urmă, îşi lăsă capul într-o parte şi întări cu fineţe:
- Păi te vede!
Guica stătea mai depărteze prispă, împletea la ciorap şi aştepta ca fratele ei să înceapă să se neliniştească de lipsa celor doi, Paraschiv şi Nilă.
Moromete însă stătea mereu pe prispă, bea tutun, se uita din când în când spre drum răspunzând la saluturi şi nu se sinchisea că deşi soarele se ridicase sus pe cer, Paraschiv şi Nilă încă nu se întorceau cu caii de pe izlaz.
Atunci Măria Moromete se întoarse spre Tita, care ajunsese cu măturatu aproape de scara prispei, şi întrebă într-o doară:
- Tito, unde sunt, fă, băieţii ăia?
