poezia. Boţoghină n-o auzea nici acum; îi făcea rău glasul ei şi când Irina tăcu, el spuse:
- Anghelino, ia fata asta la culcare.
După aceea, Boţoghină ieşise afară şi începuse să se pregătească
pentru plecare. Umpluse căruţa cu nişte paie de ovăz, apoi o chemase pe femeie să vie cu lampa lângă căruţă şi să lumineze roatele. Boţoghină îl strigase pe Vatică să-i aducă oala cu păcură din grajd, apoi amândoi începuseră să desfacă roatele şi să ungă osiile căruţei.
A doua zi dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, Boţoghină se deşteptă
şi după ce îl sculă şi pe băiat, înhamă caii, se urcă în căruţă şi împreună cu el porni spre spitalul din Udup. înainte de plecare el scoase din brâu un teanc de hârtii, alese două de câte o mie şi i le întinse femeii. Anghelina le luă şi rămase cu ele în mână, uitându-sc nemişcată la omul ei care stătea pe cutia căruţei cu hăţurile pe genunchi.
178
- Până la Udup v-apucă prânzul! Cum o să se întoarcă Vatică singur?
Dacă îi ia cineva căruţa şi caii? se temu ea.
Drept răspuns, Boţoghină apucă hăţurile în mâini. Simţind mişcarea curelelor, caii porniră şi trecură podişca de la drum cu zgomot. Femeia o luă
în urma căruţei şi ieşi înaintea cailor, oprindu-i în drum. Se apropie apoi de loitră şi vorbi iar:
- Vasile, când ai să te întorci?
- Am să-ţi scriu eu d-acolo, răspunse omul cu grabă. Apoi adăugă: Vezi cum îi faci cu seceratul! Ia-o şi pe fata aia să v-ajute. Ai grijă să nu se taie cu secerea. Tăcu câteva clipe, apoi vorbi iar: La treierat, vezi că am aranjat cu alde Cocoşilă să vă ia în ceată cu el. Tăcu iar un timp, apoi vorbi din nou, de astă dată cu un glas care arăta că nu mai are nimic de spus: Vezi să nu se întâmple ceva p-aici! Şi ridică hăţurile: Haida! Hăţ! Hai! die!
Caii porniseră, dar femeia se ţinea mereu de căruţă. Mergea alături de răscruci şi se uita întruna spre bărbatul ei, vrând parcă să mai spună ceva. El ghici slăbiciunea şi frământarea ei şi îi spuse cu glas gâtuit, cu o asprime dureroasă:
- Fugi d-aici! Păzea că te calcă roata!
In clipa aceea, femeia nu se mai putu stăpâni şi izbucni scurt într-un plâns deznădăjduit:
- Vasile! Să nu mori p-acolo, Vasile! Boţoghină dădu bici cailor.
XIII
Aproape de prânz ajunse la Udup. Spitalul de plasă era aşezat la marginea satului şi de departe semăna cu un conac boieresc. Acoperişul lui de ţiglă se vedea de la cinci kilometri. Era înconjurat de o mulţime de salcâmi altoiţi, cu coroanele ca nişte măciuci uriaşe, şi de duzi stufoşi şi bătrâni din care se auzea de departe ciripitul gălăgios al păsăricilor...
Vasile Boţoghină opri sub unul din duzii din faţa intrării şi sări jos din căruţă. Vatică se uită mirat peste clădiri şi spuse arătând cu degetul înainte:
- De ce nu opreşti în dreptul spitalului?
- Asta e spitalul, nu acolo, răspunse Boţoghină. Aşa fac toţi care nu-l cunosc, se opresc dincolo. Acolo stă doctorul! E casa lui! Stai jos şi dă iarbă
la cai!
Vatică sări jos, scoase căpestrele din capul cailor, le desfăcu şleaurile, luă din căruţă un braţ de paie amestecate cu iarbă şi îl puse înaintea vitelor.
Boţoghină dădu câtva timp ocol căruţei, uitându-se pe sub
' 179
sprâncene să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lui, apoi intră
încet în curte spitalului.
Ui Intrarea în clădire avea nişte scări de ciment negru care dădeau întrun ^^oHdor lung; atât scările cât şi coridorul erau înţesate de ţărani desculţi; cu chipurile galbene şi supte; de femei îmbrobodite strâns, cu privirile înţepenite şi dârze, cu câte un copil în braţe sau de mână; de lucrători istoviţi cu cămăşile rupte pe ei şi murdare; stăteau pe cele două bănci de lemn aşezate de-a lungul pereţilor şi aşteptau. în afară de cei de pe scări şi cei dinăuntru, pe lângă zidurile spitalului stăteau alţii sub umbra duzilor în grupuri mici. Era timpul prânzului şi unii întinseseră pe pământ legăturile cu care veniseră şi începuseră să mănânce.
Vasile Boţoghină văzu încă din poartă mămăligile întinse pe iarbă şi coridorul înţesat de oameni. Intră înăuntru şi fiindcă pe bănci nu mai era loc se rezemă de tocul uşii pe care scria Consultaţii şi începu să aştepte cu aceeaşi răbdare pe chip ca a celorlalţi.
La un moment dat uşa se deschise dinăuntru fără veste şi Boţoghină, care se rezemase puţin de ea, se clătină şi se izbi de umărul doctorului care tocmai ieşea.
- Ce te propteşti în uşă? Stai jos pe bancă! se supără doctorul. i Speriat, Boţoghină se trase într-o parte simţind cum obrajii îi ard dej ruşine. Doctorul îşi roti privirea peste oameni şi spuse:
- Sunteţi prea mulţi azi, cine stă mai aproape să plece acasă şi să vie mâine dimineaţă.
Dar toţi parcă înţeleseră pe dos, adică să se apropie şi să-i spună ce-i doare.
- Domnule doctor, de trei zile nu vrea să mai sugă, stă în braţe şi doarme! Mi-e frică să nu-mi moară în braţe! I-au mai ieşit şi nişte pete roşii pe tot corpul. Nu ştiu ce să...
- Varsă mereu, domnule doctor, ce mănâncă, varsă! spuse altă femeie arătând copilul.
Alte glasuri se îngrămădiră strângându-se şi înconjurându-l pe medic.
Toată lumea se sculase de pe bănci şi de afară câţiva chiar alergaseră
înăuntru.
Medicul, un om scund şi cam gras, cu nişte trăsături înăsprite de soare t şi vânt, întocmai ca ale ţăranilor, stătea liniştit în mijlocul bolnavilor şi se f uita peste capetele lor, reţinut, cam aspru, cu o privire care arăta că ceea ce vedea el acuma era un lucru obişnuit pe care îl vedea de mulţi ani.
