încă nu se înţelesese bine acest lucru.
- Gata poarta, Moromete! zise Cocoşilă uitându-se la Paraschiv, care bătea ultimul cui.
Moromete se uită şi el gânditor la Paraschiv. După câteva clipe de tăcere îşi lăsă fruntea între genunchii desfăcuţi şi se îndoi.
- Nu e gata! spuse el. Mai trebuie un viţel care să se uite la ea!
Se ridică apoi să vadă cum a bătut Paraschiv ulucile; ceilalţi înţeleseră că
au stat destul şi se ridicară să plece.
- Hai, Ţugurlane, mergi la fierărie? zise Dumitru lui Nae uitându-se la secerile lui Ţugurlan.
- Păi, Ţugurlan a venit pe la mine, ce să caute la fierărie? se miră
Moromete cu spatele.
172
- Văz că e cu nişte seceri!
- Aia e altceva! zise Moromete. Dar cu tine ce e, Cocoşilă? îl întrebă apoi pe Cocoşilă. Parcă îţi lipseşte ceva...
- Nişte parale! zise Dumitru lui Nae rar, şi cuvântul parale se urcă în salcâmi şi pluti limpede prin împrejurimi. He, he, he, uite la Cocoşilă, se înveseli el, parcă ar zice că nu-i trebuie!
- Fugi că eşti prost! mormăi Cocoşilă supărat nu se ştie de ce şi ieşi pe poartă agale, fără să-şi ia ziua-bună. De altfel tot aşa făcu şi Dumitru lui Nae, iar Moromete nici nu-şi întoarse spatele; se despărţeau ca şi când s-ar fi înţeles să se vadă îndată în altă parte. Cocoşilă era totuşi supărat. Moromete spusese: „Ţugurlan a venit pe la mine", ceea ce însemna că se purta prietenos cu unul cu care el, Cocoşilă, era certat. Asta nu se făcea!
- Ei, ajunge! Strângeţi de pe-aici!
Moromete lăsă poarta şi veni lângă Ţugurlan. „Strângeţi de pe-aici şi plecaţi", înţeleseră Paraschiv şi Niculae.
-/Ce mai faci, Ţugurlane? zise Moromete în treacăt, aşteptând ca Paraschiv şi Niculae să plece de acolo.
Avea totuşi un glas deosebit pe care nu-l avusese mai înainte.
- Ce să fac! mormăi Ţugurlan răguşit de atâta tăcere. Bine.
- Apucă-te de gardul de la grădină, Paraschive, că până mâine trebuie să-l terminăm şi pe el, mai spuse Moromete în timp ce Paraschiv se îndepărta.
„Până mâine ai să vezi tu ce-o să fie", îi răspunse Paraschiv în gând.
XI
Ţugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse şi auzise aci era acelaşi lucru, aceeaşi vorbărie fără noimă pe care o mai auzise şi la fierărie şi fără
de care aceşti oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese acela în jurul căruia ameţiseră învârtindu-se, aci, povestirea lui Moromete despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Ţugurlan şi îl făcuse să
părăsească gândul de a-şi mai bate joc de ei, era faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputinţă să nu-ţi dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria şi libertatea lor. Dacă ar mai fi avut şi nişte parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-ar mai fi dorit nimic nici pentru ei, nici pentru alţii. Moromete cel puţin se pare că chiar ajunsese acolo, adică
să-şi ajungă lui însuşi cu ce avea. Era sănătos, avea copiii sănătoşi, avea două loturi de pământ, era un om deştept care îţi făcea plăcere să stai cu el de vorbă (Ţugurlan trebuia să convină că un om supărat nu putea asculta povestirea lui Moromete despre Pisică fără
173
să nu uite o clipă de supărarea lui) şi pe lângă toate acestea mai era şi un om bun. Acum, la sfârşit, Ţugurlan nu se mai îndoia că Moromete avea să-l împrumute cu bucate fără să stea pe gânduri. Ce om ciudat! Dar la urma-urmei, de ce se purta el aşa de prietenos? se întreba Ţugurlan. Nici rudă nu era cu Ţugurlan, nici prieten, nici prieten cu un prieten de-al lui Ţugurlan!
- Ce e cu prostul ăla de Cocoşilă? se pomeni Ţugurlan întrebând. Tot el mă înjură, şi tot el e supărat?
Abia mult mai târziu avea să-şi dea seama Ţugurlan pentru ce simţise el nevoia să se împace cu Cocoşilă. Şi nu era vorba numai de Cocoşilă.
întrebările lui din ultima vreme porniseră de fapt din această nevoie de a se împăca cu lumea, dar el încă nu-şi dădea seama de acest lucru.
- Păi nu, zice că tu l-ai înjurat întâi, explică Moromete cu o anume veselie care de fapt ţinea partea lui Ţugurlan.
- Păi aşa şi pe dumneata te-am înjurat şi dumneata de ce nu te-ai supărat? se răsti Ţugurlan şi în aceeaşi clipă se făcu roşu ca para focului.
- Nu, pe mine m-ai combătut, zâmbi Moromete, scuipând subţire printre genunchi. Aia e altceva!
Ţugurlan arăta cuprins de o puternică emoţie. Niciodată nu făcuse ceea ce făcea acum.
- Moromete, spuse el cu o voce scăzută, intensă. Uite, ascultă-mă aici...
dumneata eşti singurul care meriţi loturile pe care le ai!
- Ei, nu mai spune, mă, Ţugurlane? se înveseli sincer Moromete.
- Da! Să ţii minte asta de la mine! spuse Ţugurlan cu un glas profetic care îl făcu pe Moromete să tresară. Acuma, uite de ce m-am oprit la dumneata... Imprumută-mă cu un sac de porumb.
- Mă, Ţugurlane, n-am porumb! exclamă Moromete. Grâu dacă vrei!
