- Mă duc acasă! spuse el parcă nemulţumit de ceva. Paraschive, vezi să
nu ştirbeşti tesla aia!
Paraschiv ridică fruntea şi se uită la el:
- Păi dar ce, bă, nea Dumitre, eu bat cuiele cu tăiuşul?
înalt cum era, Dumitru lui Nae văzu peste garduri ceva care îl făcu atent.
"
- Trece Ţugurlan, spuse el şi rămase în picioare. Unde dracu s-o fi ducând?! se miră apoi fără nici un rost şi fiindcă nimeni nu zise nimic, îşi dezveli dinţii şi mai adăugă: păzea, Cocoşilă!
Spre uimirea lor, Ţugurlan, care se apropia încet pe lângă garduri, când, ajunse în dreptul porţii lui Moromete, se opri şi se uită înăuntru.
- Ce e, Tugurlane, îl cauţi pe Cocoşilă? zise Dumitru lui Nae destul de străveziu.
- Vezi să nu te caut eu pe tine, răspunse Ţugurlan şi împinse poarta nouă
a lui Moromete şi se apropie de locul de sub salcâm unde acesta şi Cocoşilă
stăteau jos.
O clipă se uitară ţintă la el, apoi îşi feriră privirile.
- Bună-ziua! zise Ţugurlan cu glasul său neprietenos, şi ceilalţi, de uimire, uitară să-i răspundă.
- Să trăieşti, Tugurlane! răspunse în cele din urmă Moromete cu un glas curat şi grăbit. Uite mai dăm şi noi din coadă până vine secerea; că după ce vine... Niculae, porunci apoi Moromete stăpân pe sine, adu un scaun lui nean-tău Ţugurlan!
DujniţruJuiNae nu mai plecă, iar Cocoşilă arjuXga şi când nu s-ar fi întâmplat nimic între el si Ţugurlan. (Jand Niculae adusescaunul, Ţugurlan se~făcu că nu vede şi se aşeză şi el jos pe pământ. Rămase apoi tăcut şi aşteptă tot aşa cum aşteptau şi ei, având aerul că a venit aşa degeaba şi că
are de gând să stea aşa degeaba cât timp au să stea şi ei. Cineva trecu pe drum şi din pricina ulucilor albe nu-i văzu pe cei din curte.
- Ce mândreţe de om mai e şi Vasile ăsta al lui Tăbârgel! zise Moromete urmărindu-l cu privirea pe cel care trecea. Cică îşi bate muierea în curte să-l vază toată lumea, iar aia strigă în gura mare: „Aoleo, fire-al dracului, p-aici n-ai dat!"
- He, he, he! zise Dumitru lui Nae cu plăcere. Păi a prins-o de vreo două
ori cu unul al lui Trăilă; şi cică îi zise „fire-ai a dracului cu..."
- Ţigani, întrerupse Moromete, şi schimbă repede vorba. Mai bate un cui în uluca aia, Paraschiv/. Jos mai bate un cui, că e stachetul mai gros.
Din curtea lui Tudor Bălosu se auzi glasul spălat al lui Victor, care îi spunea ceva lui tat-său.
- Am auzit că vecinul tău, Moromete, a mai cumpărat două pogoane!
spuse Dumitru lui Nae, înţelegând că lui Moromete nu-i place să audă
vorbindu-se deşuchiat.
- Aşa e vorba! răspunse Moromete. Hm! făcu el după câteva clipe de tăcere. Iar îi „amendează" alde Pisică pe copiii ăia ai lui. A trecut p-aici pe la mine după ce a vorbit cu Tudor Bălosu. Alaltăieri. „Ce faci, Traiane, iar vinzi pământ?" îl întreb. „Nu vând, zice, îi amendez iar pe copiii ăia." „Mai ai?" zic.
„Ce?" „Pământ." „Gata! zice. Nu mai vând decât astea două pogoane. Mai am două, le păstrez pentru tutun."
Omul despre care pomenea Moromete era cizmarul satului. Avea o droaie de copii pe care cizmarul îi „amenda" mereu vânzându-le pământul.
- He, he, he! râse Dumitru lui Nae gânditor. Nu ştiu ce dracu are să ' facă
el cu copiii ăia când s-or face mari.
- Păi ce vreai şa facă, Dumitre! se miră Moromete. Când s-or face mari şi le-o veni vremea să se însoare o să le spună alde tat-său: „De vândut pământul, vi l-am vândut, de învăţat să fumaţi, v-am învăţat, de băutură mai învăţaţi şi singuri!"
- He, he, he! râse Dumitru lui Nae, de astă dată cu satisfacţie, aşezându-- se mai bine pe pământ. Zău, mă? Ce vorbeşti!
între timp, aproape pe neobservate, mai veniseră vreo câţiva inşi care se aşezaseră pe iarbă fără să se anunţe prin bună-ziua; erau vecinii lui Moromete. După felul cum vorbise, Moromete părea să aibă ceva nou de spus despre Traian acela, deşi ceilalţi ştiau tot ce se putea şti despre el.
Acest Traian Pisică nu vânduse din lot chiar îndată ce-l avusese. Dimpotrivă,
^ambiţia lui fusese să-l mărească şi într-un fel chiar izbutise, plătindu-şi titlul de împroprietărire şi impozitele din cizmărie. Muierea lui însă îi strică planul; începu să-i toarne la copii. întâia oară îi făcu doi gemeni, apoi după aceea patru copii în mai puţin de şapte ani, apoi iarăşi doi gemeni şi încă timp de şapte ani, alţi cinci copii. în aceşti ani, iarna sau vara, pe vreme rea ori în zile frumoase de primăvară, cine trecea prin dreptul casei cizmarului trebuia să-şi pună amândouă mâinile la urechi şi să grăbească paşii. Zarva celor
treisprezece copii ai lui semăna cu aceea pe care o fac ţiganii pribegi când chefuiesc ori se iau la bătaie. Pe seama gălăgiei şi urletelor care se" auzeau uneori din casa lui, femeile spuneau în mod Firesc când era vorba să fie pricepută mai bine neorânduiala sau dezmăţul din vreo familie: „Ca la alde Pisică".
169
- Cine? Pisică, mă Dumitre?! exclamă Moromete văzând că Dumitru lui Nae îşi întinsese picioarele lui lungi, pregâtindu-se să asculte. Păi voi nu ştiţi nici unul cu cine avem noi de-a face aici în sat, anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să cauţi în toată România, de la munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul ca el nu mai găsiţi.
Cocoşilă, gelos de ceea ce avea să urmeze, îl întrerupse pe Moromete spunându-i că minte, e prost. Moromete răspunse că nu-nu, nu minte! Şi ca să convingă pe ceilalţi care ascultau, începu cu o falsă înflăcărare şi seriozitate să se înjure la persoana a treia că ceea ce spunea el e adevărat.
Atunci Cocoşilă îi răspunse că dacă e vorba pe aşa, să răscoleşti în toată
