- Bumben?! se miră Moromete. Asta ce-o mai fi?

Asta însemna că Niculae să fie bolnav şi să stea cu şezutul în sus.

Paraschiv parcă era singur. Nu_mai asteptă_să_sg_ aşeze to^ţfl ^ir"^ft.-r"Pfie pa g^atal_ţaii_rtin n^mqlig? ^i răni r.n nădp.jnV, Hin tigaie. în clipa ag££a_

Moromete îşi pironi privirea asupra lui şx^aşţgpT^ Paras£hiy^bujrjiav_5i--

absenjrrn^ţidinţr_-odată~. dar apoi ochujjie~beUră si scoase un răcnet

- Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete apucând bota în braţe şi întinzându-i-o grijuliu. Te-a^ars tău? Eli credeam că e.reşe,, mărturisi el naiv.

Cu privirea sticlind, Niculae se uita când la Paraschiv, când la tatăl său.

Mama nu înţelegea.

- Ce să fie rece? întrebă ea.

- Fasolea asta! răspunse Moromete.

- Răj acu* o luai df pp focii ftr-T^/Vin'uVttti ea.

Fetele pufniră în râs, iar Niculae, înţelegând, începu să răcnească şi să

dea din picioare, arătându-l pe Paraschiv cu degetul. Acesta, schimonosit, bând apă, aruncă deodată bota de la gură, se întinse şi îl 213

cârpi pe Niculae cu atâta sete, încât din pricina asta Niculae nici măcar nu simţi durerea, atât de mult îi plăcu furia cu care îl plesnise fratele său.

Până şi Nilă râdea.

- îţi arde de prostii, se supără mama fără să se uite la omul ei. După ce că nu munceşti, nici nu taci!

- Dar ce-am zis eu, frate?! exclamă Moromete nedumerit, stârnind din nou hohotele care se mai potoliseră. M-am uitat şi eu la fasole şi când am văzut-o aşa încreţită pe deasupra şi fără nici un pic de abur care să iasă din ea, mi s-a părut că e rece şi v-am întrebat de ce n-aţi încălzit-o. De unde să

ştiu eu că arde! exclamă apoi.

Tita, care tocmai se potolise din râs şi înghiţea un dumicat, izbucni din nou, şi se înecă, se făcu roşie ca focul. Mama dădu în ea, spunându-i că nu-i e ruşine? (

Se liniştiră şi începură să mănânce în tăcere.

- Voicu lui Rădoi! afirmă Moromete după câtva timp. Vine şi el la secere, dimineaţa (nu prea de dimineaţă fiindcă dimineaţa somnul e mai dulce, şi de ce să se scoale el cu noaptea în cap? Nu e ziua destul de mare?). Si când opreşte căruţa şi se dă jos din ea, se uită lung peste loc şi zice:

„BunS-dimineaţa, locule!" ^

Iar locul răspunde: !

„Mulţumesc dumitale, Voicule!" \ Si după ce se uită aşa, Voicu întreabă:

„Să m-apuc de tine, locule?"

- Şi locul ce zice, tată? întrebă Ilinca văzând că tatăl ei nu se grăbeşte să

spună ce mai răspunde locul.

- Păi locul ce să zică? explică Moromete. Crezi că se ceartă cu Voicu?

„Poţi să mă laşi si asa, Voicule!" zice, „poţi să te duci acasă", adaogă

Moromete de la el.

Moromete nu avea dreptate, vecinului său îi plăcea să muncească, dar se învăţa greu cu faptul că lotul său se micşorase prin vânzare. De fiecare dată când se dădea jos din căruţă el se uita lung peste el şi nu începea de îndată munca.

- Acum cincisprezece ani era foametea aia, parcă îl văz şi acuma! Venea Voicu cu căruţa şi cu muierea, continuă Moromete după câteva clipe. Era mai în putere el, nu se cocârjase ca acuma. Mă! exclamă Mpromete aducându-şi aminte. Aoleu! se văietă. Se ridica soarele sus şi

"Ha te uitai că e prânzul, n-aveai ce mânca! Mâneai numai o dată pe '-

^^nama asta a voastră (era aşa, după vreo două zile de secere), j că nu mai pot." „Mâncăm noi, îi spun eu ei, dar ce facem jk. în seară?" Voicu şi el, tot aşa, mai făcea ce mai făcea

uita la soare. Abia pe urmă am aflat noi că săracu Voicu cu muierea n-aveau neam de mâncare. Noi tot mai aveam aşa să ameţim o dată foamea.

Ne aşezăm noi şi eu mă pomenesc zicând: Hai, Voicule, să mâncăm"!" Am zis aşa ca omul, dar Voicu nimic, să răspundă şi el cum e obiceiul:

„Mulţumesc, am mâncat", nu! tăcea! „Fă, îi spun eu mă-tii speriat, să ştii că

Voicu are de gând să vie la noi sg rnănânrp, d-aia îaffî f\ asa!" Dar mă-ta zice: „Ei! Nu vine el, ştie că atunci când vreai să chemi pe cineva la masă trebuie să spui de trei ori." N-am mai zis eu a doua oară, dar degeaba, fiindcă zisesem o dată şi Voicu a aşteptat el ce-a aşteptat şi pe urmă îl vedem că înfige secera într-un snop: „Păi să viu şi eu să iau de.

vreo_doiiă_ori^, ziceai când l-am auzit asa mi s-a făcut frig. Ne părea l Credeamjcăare mâncareajuisi că.vjnel l^ în

jumătate de palmă de mămăligă aveam. Şi acum râde-Voictrcând ft-aduc___

aHuîîteT

- Nu prea îi vine lui să râdă, că a vândut în anul ăla trei pogoane, spuse mama. Atunci am vândut şi noi un pogon...

Fiindcă veni vorba de acel pogon care fusese vândut să nu moară Paraschiv, Nilă şi Achim de foame, fetele îşi aduseră aminte că pentru pogonul acela tatăl lor promisese să treacă pe numele mamei şi al lor casa părintească şi grădina şi că acest lucru nici până azi nu se făcuse.

- Să stăm acum să ne aducem aminte de boi bălţaţi! spuse fata cea mare cu un glas mohorât, aruncând o privire întunecată spre Paraschiv.

- Păi dacă avem vaci, de ce să nu ne aducem aminte! rânji Paraschiv şi privirea îi sticli de satisfacţie pronunţând cuvântul vaci.

Mândră, fata nu răspunse, se îndepărtă de căruţă să se odihnească

undeva sub o tufă, pedepsind-o astfel pe mama să strângă singură masa.

Ceea ce mama şi făcu în timp ce toţi ceilalţi se lungiră care încotro. Numai Niculae nu se simţea ostenit şi când maică-sa închise cutia căruţei, şi căută

şi ea un loc cu umbră să se culce, el o luă pe urmele ei. Nici nu se terminase bine povestea cu Bisisica şi Niculae şi intrase în alta. Deocamdată sfios, necutezând. N-avea încă cu ce să răzbată spre atenţia mamei; ea nici măcar nu-l asculta, dar să-l mai şi înţeleagă.

- Mamă! mamă! şopti el în urma ei, şi când mama se întinse pe răzor sub o tufă, el se aşeză aproape de tot de ea şi îi şopti din nou numele.