- A, uitasem. Du-te! îl îndemnă tatăl binevoitor. Ileano şi Gheorghiţo, strigă el, hai, duceţi-vă cu Birică şi ajutaţi-l!...
Fetele chiar se urcaseră în căruţă. Ele erau acum vesele pentru ele însele; de când fratele se însurase, nu prea le mai păsa de el. Dar de ajutat cu braţele lor vânjoase puteau să-l ajute.
- Adevărat, nene, de unde faci rost de bani? întrebă cea mai mare când se dădură jos la văgăuni.
PolinarSe" uită ţintă la bărbatul ei şi Birică citi în privirile ei aceeaşi întrebare. Prefăcându-se vesel, el le spuse că are să vândă jumătate de pogon din partea lui de pământ. La auzul acestei veşti pe chipul surorilor apăru o expresie rece.
- Nu vă speriaţi, îl cumpăr la loc după ce îmi fac casă, zise Birică, dar tăcerea străină a surorilor îl tulbură şi îl supără ca niciodată. începu să strige: Ce vă uitaţi aşa la mine? Ia duceţi-vă acasă d-aici şi lăsaţi-mă voi în pace. Vă
uitaţi la mine parcă cine ştie ce v-am făcut. E pogonul meu de pământ şi fac ce vreau cu el: Nu ştiţi decât să staţi cu ochii pe om şi să-l păziţi: aia nu; ailaltă nu; aşa nu!
Apucă târnăcopul şi începu să izbească în lutul galben şi gras. De uimire surorile abia se dezmeticiră. Se uitară la Polina. Ea stătea lângă căruţă cu o înfăţişare de nepătruns. Se gândea, dar era greu de ghicit la ce.
- Hai, Gheorghiţo, hai acasă! spuse fata mai mare, după o vreme de tăcere, în timp ce Birică îşi vedea de treabă fără să le mai ia în seamă.
Plecară amândouă fără nici un pic de şovăială. Birică lovea mai departe cu târnăcopul. După o vreme Polina se mişcă de lângă căruţă şi se duse alături pe malul gârlei, se aşeză şi începu să se spele îndelung pe picioare.
- Polino! strigă Birică, când băgă de seamă lipsa ei. Tu ce tot faci acolo, nu vii să arunci pământul ăsta în căruţă? Sau crezi că o să se arunce singur?
Polina îşi văzu de spălat ca şi când n-ar fi auzit. Când se întoarse se rezemă de şuşleţ şi începu să se uite la bărbatul ei. El şi săpase să umble o căruţă, dar ea nici nu se gândea să pună mâna pe lopată. Se uita la el cu o ciudată satisfacţie; pe chip avea o expresie de parcă totul ar fi fost pus la cale de ea; până şi sudoarea pe care el şi-o ştergea din când în când cu cotul, şi mirosul puternic de pământ care parcă ţâşnea de sub târnăcopul lui, chiar şi acestea erau ale ei.
- Tu n-auzi, Polino? spuse el din nou, dar Polina nu se urni şi atunci el se uită la ea.
161
UhlZU**u
£, a. =r -a o 5
Mi C a M "CJ3 |
E E: 3 S Mi
3 O CL Mi - E
651 S ", S g-
o E. c XS "• _^ 3 Mi __
3 3>O g, £
f-l,8-
S
O! W fi)C
e.s. S
S. E.-o a « &«•« g-sr-S
< 3 cr- « £ £l 3 a-» Q 2 ffB„ffg;fi.|c32
' 3. M £• w Mi 6> O.
•s s !;^ , 2 âr "•p-rîi-B/3 2,
*" Mi Mi
■o s
O <S.
I- * s3.m srâs g. «8 g.a-s-0 : B g.-^ s e s;a-§;5>-"5'ă^.:- s
! fîFIIfll fffflIflfflIîHlfl Uf? f
care/i le pusese acolo colegul său Toderici Artur, băiatul directorului, învăţătorul, care nu se avea bine cu directorul, îl pedepsise pe Toderici Artur şi acesta, ca să se răzbune, îl pândise pe colegul său Tugurlan şi cu ajutorul altor copii îl pusese jos şi îi băgase pământ în gură.
După se ascultase această poveste, Tugurlan îşi luase copilul între genunchi, se uitase crunt în ochii lui limpezi şi îl înfricoşase astfel: „Dacă
mâine la prânz nu vii să-mi spui că i-ai spart capul ăluia care ţi-a băgat pământ în gură, te omor cu bătaia", şi îi cârpise şi o palmă ca să-l facă să
priceapă că în astfel de lucruri nu avea tată.
Copilul însă avea mamă şi s-a dus şi i-a spus ei şi ea l-a înţeles, iar de tatăl său a început să se ferească. Tugurlan a băgat de seamă şi pentru întâia oară s-a simţit cuprins de nelinişte: oare nu aşa trebuie crescut copilul, să înveţe să se apere singur? Şi deodată Tugurlan s-a pomenit întrebându-se pe el însuşi de cine şi de ce s-a apărat el toată viaţa, şi unde a dus această
apărare? Şi şi-ă dat seama că de fapt el crezuse până atunci că avea să
