Căruţele încep să iasă din sat înainte ca luceafărul să fi pierit de pe cer.

Oamenii se îndreaptă spre câmp întretăind izlazul pe numeroase drumuri ^şi poteci, şi pe aceste drumuri roatele pocnesc neîncetat şi câmpul e '"străbătut de glasuri răzleţe care se cheamă între ele ori se vorbeşte neobişnuit de tare şi de omeneşte unei vite care trage rău.

Dimineaţa e alburie şi satul răsună încă de cântecul cocoşilor. Omul se scoală, trezeşte copiii, înhamă caii şi umblă de colo până colo prin curte. Nu este nimic de făcut, plecarea în prima zi de secere pare să fie un lucru obişnuit, totuşi căruţa şi caii înhămaţi aşteaptă în bătătură de mult timp; omul şi copiii sunt gata; secerile şi bota cu apă sunt puse în căruţă; mâncarea gătită de cu seară asemeni; nu se ştie însă pentru ce căruţa stă timp atât de îndelungat în mijlocul bătăturii. Omul se învârteşte pe loc, se uită prin grădină, străbate curtea, intră în casă şi strigă la femeie fără rost, întrebând-o dacă a pus mâncarea în căruţă; muierea se supără şi-i răspunde că a pus-o demult, dar bărbatul nu aude, nu ascultă, iese afară cu un aer grav, foarte grăbit şi foarte îngrijorat. Se pare că s-a întâmplat ceva, a fost uitat cine ştie ce lucru. Omul se apropie de căruţă, se uită la secerile vârâte între scoarţele loitrei, le numără, scoate una şi-i pipăie zimţii, o bagă la loc şi începe apoi să

caute sub cergă; dă totul la o parte şi se uită la oalele cu fiertură de buruieni, la mămăliga încă aburindă; le acoperă repede, nemulţumit parcă de faptul că

totul e în ordine, şi trece la cai. Animalele aşteaptă liniştite, cu buzele în jos, şi când

206

omul se apropie de ele, se întâmplă ca unul din cai să ofteze adânc; omul se uită la hamuri, apucă hăţurile, bagă zăbala unuia din cai în gură; îi trage smocul de sub cureaua de pe frunte şi răzgândindu-se scoate zăbala din gura animalului. în această clipă muierea strigă din prag înfuriată: „Ce mai aşteptaţi? Ce vă tot învârtiţi? Ei, cutare, ce stai cu capul între urechi?! Hei, voi! daţi-i drumul odată!"

Căruţa însă tot nu porneşte. A fost uitat ceva. Da! „Ăsta micu, să meargă

şi el la secere", zice omul cu un glas pătruns de o neaşteptată gravitate, apropiindu-se de aşternutul de pe prispă. Acolo, în aşternut, doarme un copil de cinci-şase ani. Zgomotele acestea puternice şi îndelungate nu l-au trezit

din somn. El doarme suflând rar, topit parcă în somnul lui greu. „Tu, mă!

ScoaP în sus! Hai la deal." Femeia începe să strige: copilul să fie lăsat în pace. Are nevoie de el să-i toace la păsări, să-i culeagă ştevie, să-i aducă

cutare şi cutare, să aducă mâncarea de prânz. Omul n-o ia în seamă. îi răspunde că să facă singură treburile astea, băiatul - trebuie să vie la câmp şi să pună poloage pe legături, să aibă grijă de cai şi să înveţe să secere.

Muierea încearcă să-l înduplece pe bărbat, dar omul n-o ia în seamă. El dă

aşternutul la o parte, dezveleşte pe copil, care doarme mereu, îi vâră o mână

pe sub mijlocul lui plăpând şi îl ridică în braţe; apoi.aşa pe braţe, pe sus, îl duce la căruţă şi îl aşează înăuntru peste paie şi cergă. Băiatul se deşteaptă

şi adoarme iar. „Gata! Plecarea! strigă omul. Hei, cutare, deschide poarta!

Haide! Sus în căruţă! Ia vedeţi în cutie acolo, nu lipseşte nimic? Bota cu apă

este? Tu, muierea aia, unde eşti? Ai pus, fa, mâncarea în căruţă?"

Deschiderea porţii se face cu repeziciune şi bătătura curge spre şosea, şoseaua pătrunde înăuntru prin golul căscat. Căruţa porneşte zdroncăind rău peste podişca de lemn, iese în drum şi acolo se mai opreşte iarăşi. Uneori, se mai uită totuşi ceva. Muierea aleargă cu lucrul acela în mână, o bucată de brânză, o ceapă, un ou, o lingură care a fost uitată, sau chiar şi mai rău, sarea! A uitat să pună sare, legăturica mică de treanţă cu sare în ea, şi muierea aleargă pierdută, străbate bătătura cu legăturica aceea în mână şi se apropie de căruţă şi atunci omul strânge din pumni, înjură din gât şi se preface că dă în ea, dar muierea nu se sperie deloc, vâră sarea în coşniţa cu mâncare şi îl învinuieşte tot pe om că se moşmondeşte_ atâta până pleacă, încât îţi pierzi capul de atâta pregătire.

Căruţele ies din sat prin toate părţile lui, prin toate uliţele şi ulicioarele şi cu mult înainte de răsăritul soarelui casele rămân goale de viaţă şi drumul e pustiu şi tăcerea şi căldura domnesc peste tot timp de săptămâni întregi.

Căruţa străbate câmpul şi se apropie de capul locului. Pe timpul drumului oamenii tac, nu prea vorbesc între ei şi în această tăcere îşi mână caii alergând unul după căruţa altuia, fără să se privească, cu o grabă

207

liniştită în care se simte gândul stăruitor la întinderea de pământ peste care grâul s-a ridicat şi s-a copt.

Soarele începe să răsară; câmpia se limpezeşte de spuma argintie a aburilor de rouă şi întinderea ei care joacă acum în nemărginiri de foc rece pătrunde prin ochi înăuntrul omului, îl împrăştie afară, îl goleşte de frământările lui trudnice şi apăsătoare, pentru ca după aceea să-l adune la loc, într-un fel nou; florile albastre de cicoare, ale căror priviri mai curate ca adâncul cerului răsar din loc în loc pe marginea drumurilor înguste, şi vântul uşor al dimineţii care face cu grâul valuri asemănătoare mării, şi ciocârlia care ţâşneşte din lan şi urcă cu spinarea în sus spre cerul boltit şi albastru şi într-adevăr, pitpalacul turburător şi barza care păşeşte rar printre răzoare, şi floarea galbenă a spicelor de grâu care nu s-au copt încă şi se revarsă în aer din nimic, şi drumurile care lasă satul în urmă, şi ierburile groase de pe marginea drumurilor înţesate cu scaieţi puternici a căror floare uimeşte ochiul de la mare distanţă, toate acestea răzbat cu putere din viaţa câmpiei şi pătrund înăuntrul omului subjugându-l. El încearcă să prindă vraja, s-o păstreze cu sine mereu, şi fiindcă nu izbuteşte loveşte caii cu biciul şi aleargă posomorât spre locul lui de grâu. Iată însă că animalele se opresc la pas, suflă cu putere pe nări, nu vor să mai alerge. Un mânz nechează

undeva departe şi i se răspunde numaidecât cu îngrijorare; mânzul rămas în

urmă aleargă voiniceşte cu coama lui mică înfoiată puţin în lături şi bate pe loc şi zvârle din copitele lui mici cât pumnul de copil, maimuţărind goana cailor mari; atunci omul râde încet, obsesiile lui se topesc şi o bucurie liniştită, aproape neştiută nici de el însuşi, dar luminoasă şi eternă ca şi cerul, se aşterne pe chipul lui.

Ajuns la capul locului se dă jos şi deshamă caii, copiii iau secerile în mâini şi încep să se învârtească pe lângă capul încărcat cu ierburi al pogoanelor de grâu. S-ar părea că nu se petrece nimic, că se vor apuca numaidecât să lucreze, dar şi aici se întâmplă ca şi acasă. Trece timpul şi ei tot nu încep; stau în faţa locului şi se uită peste mărimea lui, se întorc spre soare, învârtesc secerile în mâini, spun câte o vorbă ca să facă totuşi ceva şi de început nu încep. Se ceartă pe seceri, fiecare dintre ei vrând să aibă pe cea mai bună; dacă i se pare cumva că secerea lui cutare e mai nouă şi cu zimţii mai bogaţi, cel mai mare dintre copii i-o schimbă cu forţa, atunci acesta o schimbă şi el cu altul mai slab şi de obicei celui mai mic îi ajunge în mână o ghioarsă subţire şi tocită cu care el va trebui mai mult să rupă decât să taie.

Atunci el dă cu ea de pământ şi începe să plângă; secerişul ţine multe zile şi în această vreme el se va chinui tot timpul cu unealta tocită şi bună de nimic.

Ameninţă că nu va secera, dar nimeni nu-l ia în serios. „Haide, începeţi odată, că soarele se ridică! strigă

208

omul necăjit, dar copiii nu-l iau în seamă nici pe tatăl lor. Ei aşteaptă

ceva, smulg câte un spic, îl sfărâmă în palmă şi îi suflă pleava; aruncă în gură boabele pârguite, le mănâncă, vorbesc despre grâul vecinilor şi despre cei care încă n-au sosit la câmp şi de care îşi bat joc, se întind, îşi trosnesc unul altuia oasele apucându-se pe după gât şi lucrul tot nu începe. Atunci omul se apropie de ei şi strigă: „Bă, voi sunteţi nebuni?" Cel mai mare râde cu toată gura şi le spune fraţilor: „Ia uitaţi-vă la tata, l-a găsit vrednicia".

Copiii izbucnesc în hohote. Ei sunt aceia care vor munci, şi o dată lucrul început, nu va mai fi timp pentru vorbă şi glume. De aceea râd acum atât de zgomotos. De aceea în aceste minute de aşteptare caută să-şi amintească

de trecut, să se pregătească pentru istovitoarea muncă, în această aşteptare cel mai vrednic dintre copii începe să măsoare cu pasul stanţiile, părţile de loc pe care fiecare va trebui să le ducă înainte până la terminare. De la această măsurătoare tatăl este scutit. El trebuie să lege snopii şi să-i aşeze în clăi. Odată măsurătoarea făcută, cel mai ^vrednic dintre copii începe deodată să taie spicele şi să arunce thănunchiurile în urmă. Pe toată

întinderea câmpiei oamenii încep apoi să intre în inima spicelor: secerişul a început.

II

Soarele se ridică greu pe cer şi fot atât de greu se îndepărtează şi omul de capul locului. Uneori el stă aplecat timp de o jumătate de ceas, nevoind să se uite în urmă; chiaf când se ridică şi îşi îndreaptă spinarea înţepenită, secerătorul închide efchii; trage nădejdea că paşii lui stăruitori de melc se vor fi îndepărtat njult de capul locului. Cel mai slab însă nu se poate stăpâni. Din vreme îrivreme el se întoarce să se uite îndărăt. Şi

<; cu cât se întoarce ş^se uită, cu atatsettpleacă mai greu la rădăcina spicelor.

? Uneori secerătorul izbeşte cu unealta lui bicisnică în pământ şi înjură

j crunt căldura năprasnică a soarelui;Xntră în porumb şi rupe foi verzi cu s care îşi încinge mijlocul şi-şi înfăşoară capul. Acolo însă unde sunt copii

j mulţi, tatăl, care strânge poloagele şi face snopi, este înarmat cu vorbe

| usturătoare şi cu rafinate ironii. „Păzea, mă! Bă, ăsta, cutare!... Bă, n-auzi?

) Vezi că se ia locul după tine!" Ori i se spune cu o falsă bunăvoinţă şi compătimire: „Mai stai jos, cutărică!" Sau omul îşi scoate, politicos, bo-

' iereşte, pălăria de pe cap, şi salută scurt pe cel ce se uită în urmă; atât numai, îl salută scurt şi-şi vede de snopii lui. Alteori însă secerătorul este cruţat în timpul lucrului, dar când toată lumea se aşează la masă, cel în cauză înghite cu noduri în vreme ce fraţii lui se prăpădesc de râs. „Nu ştiu ce să facem noi, că toată dimineaţa m-am gândit mereu la alde Badea

lui Modan, începe omul misterios. Badea lui Modan, continuă omul, ar trebui să-l pună pe Bărăgan să sune cu goarna înainte de secere şi să

cheme pe toată lumea la primărie. Eu i-am spus odată să facă treaba asta: bă, Modane, să-l... care te minte dacă nu-ţi spui drept! Strânge, mă, oamenii la primărie cu câteva zile înainte de secere!" „Nu, zice, cine are nevoie n-are decât să vie la mine acasă." „Păi nu prea ştiu oamenii, mă, de! De unde să

ştie ei că unul ca tine nu se mai găseşte prin satele astea", îi spun eu. „Cine are nevoie află", răspunde el. Acum, eu am stat aşa, mai cu seamă ieri. Mă

tot gândeam: „Mă, să-l trimet sau să nu-l trimet? Dacă îl trimet, trebuie să-i dau ăluia, lui Modan, un ciurel de mălai. Că nu face degeaba! Păi te gândeşti pe urmă şi altminterea: costă el un ciurel de mălai? Merită să dau eu un ciurel de mălai lui Modan pentru el?" „Pentru cine, tată?" întreabă unul din băieţi, neînţelegând aceste ocolişuri. „Cum pentru cine? strigă omul, prefăcându-se surprins că nu se pricepe despre ce e vorba. Cum pentru cine? Păi nu vă spusei? Pentru alde cutărică ăsta al nostru, n-auziţi? N-auziţi că mă tot gândeam dacă să-l trimet ori nu la Modan?" „Dar ce să caute acolo, tată?" La această întrebare omul se supără. Apucă un cocoloş de mămăligă

în mână şi-l trânteşte între genunchi dezamăgit. Apoi în culmea uimirii: „Bine, mă, voi nu ştiţi că alde Modan ştie să taie de lene?!! Nu ştiţi că are nişte scule, acolo, la el acasă, cu care taie de lene?" în urma acestei izbucniri false, copiii fac ochii mari, încă nepricepând limpede despre ce e vorba, după

care deodată înţeleg şi încep să orăcăie, să urle, să se tăvălească de râs.