ducă undeva.
Altă dată stătea la poartă şi a trecut cineva pe drum şi i-a dat bună ziua.
Tugurlan nu dădea nimănui bună ziua şi nici nu răspundea când i se dădea lui. Nu i-a răspuns nici acestuia, dar s-a pomenit întrebându-se: „Pentru ce îmi dă el mie bună ziua? El nu ştie cine sunt eu şi atunci de ce... Dar, la urma-urmei, cine sunt eu?"
Iar acum, în legătură cu fierăria, din nou: de ce, ducându-se acolo, se purtase aşa cum se purtase? îl supăra mai ales faptul că Moromete nu se sinchisise deloc de înjurături. „Lasă, mă, Ţugurlane, lumea să trăiască în pace", spusese el, iar la sfârşit nu se ştie de unde scosese Moromete că „trei chestiuni rezultă din cele spuse de Tugurlan".
Se sculă de pe prispă nemulţumit şi se duse în grădină să cosească
iarbă pentru cal. „Sigur că da, gândi el întărâtat, când ai două loturi cred şi eu că nu-ţi pasă când te înjură alde Tugurlan. Dacă ar mai fi să fie patruzeci de-moşii, în toate patruzeci v-aţi repezi, lua-v-ar dracu pe toţi!"
Tugurlan cosea iarba şi gândurile sale curgeau fără oprire, negre şi turburi. „Trei chestiuni rezultă din cele spuse de mine, Chestiuni, ai?
Astea
i la tine sunt chestiuni! Şi ce deştepţi v-aţi făcut voi! Se apucă domnul
' Moromete să-i spună lui Dumitru lui Nae cum a fost împuşcat frati-meu la Bucureşti! Parcă ar fi fost acolo al dracului! Şi când te gândeşti bine, habar n-are".
Tugurlan se şterse pe frunte cu mâneca, înfipse coasa în pământ şi se aplecă să strângă iarba. „Ce bine mi-ar fi şi mie, gândi apoi mai departe, în grajd, în timp ce dădea cu ţesala pe spinarea calului. Ce bine mi-ar fi să ştiu acum că la deal îmi creşte porumbul pe şapte pogoane, iar pe alte şapte pogoane plesneşte bobul de grâu în spic. Aşi_sta şi eu iarja-după
164
«nhă, fa
Mnrnmrtp <ji asi şti pn şg-l pun pe Marin să
EQY£$ti!"
Tugurlan se opri din ţesălat şi rămase câteva clipe gâtuit de amintiri.
Marin al lui se rugase într-o seară de iarnă să-l lase să se ducă pe la Niculae al lui Moromete, cu care era într-o clasă, să citească cu el poveşti. Nu-l lăsase şi această amintire îi făcu rău lui Tugurlan. La urma-urmei, de ce nu-l lăsase? La urma-urmei, Moromete...
Tugurlan se pomeni gândind fără voia lui că niciodată până acum nu se oprise atât de stăruitor asupra cuiva. îi dispreţuia pe toţi, fără alegere e. f>-i răşnn^*- •"■""! pp Mnrr.rn.ptf 9 -Dă-l în rnă-sa, n] ţntnrilp.
P Dar ceva
şi cu chestiunile lui!" încercă Tupurlan să alnnpp, totul r)in cu neputinţă
de explicat îi aduse în ureche glasul acestuia, parcă aievea, cum stătea acolo la fierărie şi citea ziarul... „Domnilor!... Aşa şi pe dincolo... Ocupaţiunea lor mintală..." Ce ciudat citea! „Vă rog să mă credeţi că nu eu am scris drăcoveniile astea", parcă vroia să spună Moromete tot timpul.
Nedumerit, Tugurlan lăsă ţesălatul şi se aşeză pe marginea ieslei.
„Primul agricultor o fi având pământ?" îşi aminti el într-un fel uimitor discuţia lor despre rege.
„Are! zicea Cocoşilă. Are, aşa, cam vreun lot şi jumătate".
„Are mai mult, zicea altul, fiindcă trebuie să-l ţină şi pe ăla micu, pe Mihai... trebuie să-i dea să mănânce!"
„Eşti prost, zicea Cocoşilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!"
Tugurlan rămase o clipă cu privirea în gol, apoi deodată izbucni într-un ^
hohot furios: „Ptiu, fir-aţi ai dracului!" scuipă el în pământ şi rămase mai departe pe ieslea grajdului, negru la faţă. Dar dacă amintirea acestor lucruri nu izbutea să răzbată în afară şi să-i lumineze chipul posomorât, simţea totuşi cum ceva se topea în el. Cunoştea şi el starea în care mintea contempla în linişte lucrurile şi pătrundea dincolo de ceea ce arătau ele că sunt.
Era o bucurie deosebită şi rară. El se înfuriase când Moromete citise discursul regelui, ei, dimpotrivă, se înveseliseră. Nu era oare înveselitor să
descoperi că un rege părea mai puţin deştept decât Ion al lui Miai?
îngândurat, Tugurlan se ridică de pe marginea ieslei şi ieşi afară. Se duse în casă şi se întinse în pat.
„Da, aşa o fi, continuă el să se gândească, dar săracul Ion al lui Miai era un nevinovat, pe câtă vreme primul agricultor avea sute de mii de hectare -
Ţugurlan ştia acest lucru de la fratele său care, înainte de a intra la Griviţa, muncise câteva veri pe moşiile Coroanei - şi când o ţară întreagă îl lasă să
se lăfăie cu atâta pământ, nu-mi mai arde mie să mă înveselesc că e prost.
Lasă că bine v-am făcut că m-am repezit în voi, gândi Ţugurlan mai departe despre cei de la fierărie. Să vă mai gândiţi şi
165
voi că nu toată lumea are timp să se înveselească; dacă de altceva nu sunteţi în stare, înveseliţi-vă barim mai puţin, fir-aţi ai dracului!"
După-masă Ţugurlan se gândi să se ducă şi el la fierărie, să-§i dreagă
secerile. Muierea îi spuse că au terminat mălaiul şi că trebuie să se împrumute de la cineva, altfel o să-i apuce secerişul fără nimic în hambar.
- Vezi la Ion al lui Miai, răspunse Ţugurlan, îndreptându-se spre poartă.
