lumea şi unul ca Parizianul n-ai să mai găseşti! Moromete vru să-i dea lui Cocoşilă replica cuvenită, dar ceilalţi îl apucară de mâini şi-i potoliră cu şiretenie falsa lui înfierbântare.
- Hai, Moromete, lasă-l pe Cocoşilă, spune de ce zici că nu mai găseşti altul ca Pisică...
- Nu există, domnule!... exclamă Moromete şi ridică mâna în sus şi se înjură din nou la persoana altuia că nu există.
Cineva care nu l-ar fi cunoscut pe Moromete, ar fi putut crede că între el şi Pisică s-a petrecut ceva neobişnuit. De fapt nu se petrecuse nimic.
Moromete se dusese într-o dimineaţă să-i vadă pe-ai lui Pisică ce fac ei când dorm atâţia "copii, cum se scoală, ce le spune Pisică, ce face el şi muierea, dacă se pun la masă şi în ge/ieral cu ce se ocupă această familie şi mai ales din ce cauză e atâta zarvă, şi zbierete, şi gălăgie, şi răcnete care se aud de la cinci kilometri.
- Am fost într-o dimineaţă la el!... Trebuia să mă duc în ziua aia pe la obor şi n-aveam cu ce să mă încalţ, începu Moromete, minţind din capul locului.
- Ţine, mă, cuiele aicea, Niculae, unde te uiţi?! se răsti în clipa aceea Paraschiv.
- Ce faci, mă, acolo?! se miră Moromete, uitându-se la Niculae, care şi el se uita la tatăl său cu nişte ochi sticlind de nerăbdare. Muierea zice: „Ia cizmele şi du-te cu ele să ţi se dreagă, le-au ros şoarecii acolo în pod". Iau cizmele şi plec spre Pisică. Erau ele bune, trebuia numai să le bată nişte cuie pe talpă, că aveau tălpile desfăcute. Intru înăuntru şi, bună dimineaţa, bună
dimineaţa! Pisică cu ai lui în pat! „Uite, mă, Traiane, trebuie să mă duc pe la obor şi e noroi afară, nu e bun bocancul, bate-mi acilea câteva cuie şi unge-le cu ceva", îi spui eu. Nu ştiu dacă aţi mai fost vreunul în casă la el. Tu ai fost vreodată, Cocoşilă?
- N-am fcist!
- Păi tu unde-ţi pingeleşti bocancii?
- Eu mi-i pingelesc singur.
170
- Nu ştiu, dar eu n-am mai văzut paturi ca ale lui Pisică. Eu zic că zece paturi de-astea de-ale noastre nu fac cât unul de-al lui. Dar ca să nu zic zece, zic cinci. Erau aşezate acolo în magazia aia a lui, fiindcă aşa de mare e
odaia unde stau ei, ca o magazie. Când să mă aşez pe scaun, o dată mă
pomenesc că mă apucă cineva de gât şi se încleştează de spinarea mea; întorc aşa mâna spre ceafă, îl apuc de păr şi îl dau jos şi mă uit la el: un ăla ca un gherlan, de-o şchioapă, se uita la mine şi făcea au! ooo! au! ooo!
- Ţii, mă, cuiele astea aici, sau acuma îţi dau una după ceafă! ameninţă
Paraschiv de lângă uluci.
- Ţine cuiele acolo, Niculae, zise Moromete. Era băiatul ăla al lui, micu şi mutu. Pisică, din pat, când vede gherlanul ăla pe mine, bate din palme:
„Sfârfâlică, zice, na la tata din ţigare!", „Hai, mă Traiane, zic eu, scap oborul, vreau să cumpăr nişte cartofi, ce faci?" Traian în loc să răspundă îl văz că-şi umflă pieptul şi o dată urlă de răsună toată magazia: „Deştepta-rea!" Ştiţi?
Ca la armată! Ei! zic eu! Ce să-i faci? Aici trebuie instrucţie'! Nici n-apuc eu să-mi vin în fire, că îl văz pe gherlanul ăla că sare de lângă tat-său! Aşa cum era, fără izmene şi cu burta goală, începe să ţopăie şi să joace sârba peste spinările ălora care dormeau. Ştiţi cum sărea? Peste nasurile lor, peste ochi, peste capete, pe grumaji. Sărea şi mormăia! încep urletele! Au, chiu, jap!
Ţin'te nene! începe păruiala! Mă uit la Traian şi la muierea lui... Nimic!
Muierea căsca şi cu pieptenele în mână începuse să se ţesale. Traian îşi răsucea ţigarea şi numai aşa, din când în când, ridica fruntea: „Sfâr-fâ-li-că!
zicea, na la tata din ţigare, lua-te-ar dracii!" Din paturile lor, copiii au sărit jos şi acolo în faţa mea a început o viermuiala... Trei-patru din ei, ăia mai mari, căutau să-i desfacă, dar ce să desfaci, că uite aşa le umblau cracile pe sus; şi se rostogoleau; şi se dădeau de-amboua; şi se loveau la burtă; şi pârâiau cămăşile de pe ei; şi se băşeau; şi le curgea sânge din nas! Traian, din pat de-acolo uite-aşa «punea, ştiţi, întâi încet şi subţire: „Sfâr, şi pe urmă tot mai gros, fâ-li-că!" „Traiane, strig eu, dă, mă, în ei, că-şi fac cămăşile ferfeniţă!"
„Păi tot nu le iau eu altele", zice. „Bine, dar dă în ei, de ce îi laşi să urle aşa?" „Dacă dau în ei, atunci să vezi urlete, Moromete", zice el.
- Ce-ai cu mine, nene, eşti nebun? strigă Niculae indignat.
- Ce-ai cu el, Paraschive?! se miră şi Moromete, dar Paraschiv bătea în ulucă mânios şi nu răspunse. Ţine-i bine cuiele, Niculae! Auzi, Cocoşilă?
Cum crezi tu că s-au astâmpărat cei treisprezece copii ai lui Pisică? Crezi că
de bunăvoie? Nu, fiindcă unii intraseră pe sub paturi şi se gâtuiau pe-acolo; alţii pe după sobă, alţii puseseră mâna pe calapoade şi se pocneau cu ele...
Şi în timpul ăsta muierea lui Traian taman se terminase de ţesălat. După ce termină ea aşa, o văzui că se ridică în picioare, înfige pieptenele 171
sub grinda casei, îşi duce o mână la ureche, îşi vâră un deget în ea şi începe să-l mişte aşa repede ca şi când i-ar fi intrat ceva înăuntru. „Ei, Ciulco, ia uite, ia! ia uite, ia!" La glasul ei văzu că una dintre fete se opreşte din zbănţuit şi când o vede pe mă-sa cu degetul în ureche rămâne cu ochii beliţi. Mă-sa, iar: „Ciulco, ia uite, ia!" Fata, e una mică de vreo şase ani, seamănă cu tat-său, se apucă cu mâinile de păr, se lasă pe vine şi începe să
urle ca în gură de şarpe. De ce urla ea, exclamă Moromete nedumerit, n-am putut să pricep! Chestia e că s-a făcut linişte, muierea şi-a scos degetul din ureche şi fata a tăcut şi ea dintr-o dată. Ştiţi? Odată a tăcut!... îţi spusei adineauri, Dumitre, de tutun! Moromete se opri şi se uită la Cocoşilă: fiindcă
veni vorba de tutun, spuse el cu alt glas, mai dă-mi o ţigare, Cocoşilă! Tu nu fumezi, Ţugurlane?
- Nu, răspunse Ţugurlan răguşit.
- Alde Traian Pisică, continuă Moromete, pune numai tutun pe pământul
lui. Când am fost eu cu cizmele, după încăierarea de dimineaţă, care mi s-a părut că ţine loc de mâncare, îl văz pe Traian că se ridică din pat şi strigă:
„Haida! gata! Toată lumea la păpuşit tutun". A ieşit liota afară, s-a suit în pod şi s-a întors cu şiruri de tutun; umpluseră casa; doisprezece inşi; făceau păpuşi şi fumau! Afară de doi mai mici şi de fete, toţi fumau. Traian zice că el câştigă cu pusul tutunului mai mult decât scot eu de pe un lot. Ei, pe urmă s-a aşezat el pe un scaun şi a început să-mi dreagă cizmele. îmi dregea cizmele şi îl chema pe ăla micu: „Sfârfâlica! Na la tata din ţigare!" Şi scotea ţigarea din gură şi-i dădea ăluia să tragă din ea.
Dumitru lui Nae îşi mişcă fălcile şi rămase cu dinţii dezveliţi, într-un râs mut, cu privirea sticlind de satisfacţie. După ce îşi mancă astfel plăcerea pe care i-o făcuse Moromete, se miră:
- Şi ce dracu face el cu banii de pe pământ?!
- Păi nu-i trebuie să-i bea, Dumitre? exclamă Moromete nedumerit că
