Mpara avea o ţeava de scurgere pentru rămăşiţe (irimic) şi la început, pe*, când mai exista încă moara lui Crâşmac, acest irimic omuljijyuajLCasa la păsări, dar după~ce moara lui Crâjînac fusese~părăsită, Arişţidg,
.să
■ca^pe-jiesimtite irimicul acesta să fie considerat ca făcând parte djn_uium. v^_^^-- ^
Văzând că oamenii înghit mica hoţie, Năstase plănuise pe cea mare, care îi izbutise pe deplin. Furtul se făcea sub ochii lor, printr-o a doua ţeava de scurgere, nu prea ingenioasă, care pornea chiar de la coş. Oamenii care măcinau se sprijineau chiar cu mâna de ea, fără să le treacă prin cap ce fel de scurgere avea ţeava aceea. Ei controlau doar irimicul, să nu fie prea mare, adică nu cumva ca proprietarii să tragă o dată cu irimicul şi boabe curate.
Ţeava nu era prea ingenioasă, dar ideea era, fiindcă tragerea se făcea pe nesimţite şi cu anii devenise lege că la o moară cu valţuri nu iese sută la sută făină. Furtul se stabilizase cam la un kilogram din şaptezeci şi cinci şi aducea într-un an de zile câteva vagoane de grâu şi floarea-soarelui.
Năstase nu ajunsese totuşi la acest rezultat fără să lupte împotriva ameninţării de a fi descoperit. Legând băierile sacului, ţăranul avea nu o dată
nedesluşita impresie că lipseşte ceva... Nu mult, era adevărat, dar de ajuns ca să-l facă să se uite dintr-o parte la coproprietar, să întârzie bănuitor ,< cu mâna la gura sacului... Dar Năstase, care avea grijă să fie totdeauna j acolo, devenea deodată grăbit, striga „altul la rând", îl înghesuia pe om 1 fie cu vorba, fie împingându-l uşurel să facă loc... '
- Eu zic că n-or să îndrăznească ei să mă dea afară. Dacă o să mă dea, am să spun la toată lumea hoţiile pe care le fac ei acolo de ani de zile, spuse Grigore Armeanca pe gânduri.
Tugurlan se făcu atent:
- Ce hoţii? întrebă el.
176
- Cu cântarul... cu irimicul... se feri însă Armeanca.
- Prostii! spuse Ţugurlan cu dispreţ. Vreai un sfat de la mine? u" întrebă
apoi scrutându-l liniştit.
- Da...
- Dacă te dă afară, dă-i foc la moară!
- Să mă bage în puşcărie?...
- Atunci... spuse Ţugurlan şi dădu din umeri supărat. „Atunci du-te dracului, de ce mai vii la mine să-mi ceri sfatul?!" ar fi vrut să-i spună de fapt Tugurlan.
Grigore Armeanca încheie spunând că o să vadă el mai pe urmă.
Tugurlan îl întrebă apoi ce-i mai fac copiii, mai vorbiră câtva timp, şi la plecare Armeanca îi aminti că vaca lui, care fătase nu de mult, continua să
dea o grămadă de lapte. De ce nu-l trimite pe Marin cu oala să-i dea nişte lapte? Ţugurlan răspunse că o să-l trimită.
Seara, Ţugurlan întârzie iarăşi să adoarmă, dar de astă dată nu din pricina întrebărilor. întinzându-se sub aşternut el simţi cum se întoarce în el acea linişte adâncă şi ocrotitoare a cărei bucurie, în cei peste patruzeci de ani pe care îi avea, Ţugurlan n-o cunoscuse decât foarte puţin şi foarte rar: o simţise mai puternic astăzi, când întârziase de dimineaţă pe prispa casei.
Această linişte nu adormea întrebările şi nici nu le dădea un răspuns, dar le dădea un înţeles. Pentru ce? Nu se ştie pentru ce, dar dacă aşa a fost făcut, aşa o să rămână şi n-are nici un rost să-şi spargă capul dacă asta e bine sau rău. Iar dacă vreodată o să afle şi de ce, o să fie cu atât mai bine!
XII
în aceeaşi seară, fără ca Moromete să bănuiască ceva, Paraschiv încălecase pe cai spunând că se duce să mâie noaptea cu ei pe câmp şi o luase pe drumul spre Bucureşti. Nilă îl aşteptase la Guica şi de acolo încălecase şi el şi porniseră împreună.
Era o seară cu un cer adânc, încărcat cu stele. Cei doi ieşiseră în goană
la câmp şi se opriră abia când lăsară în urmă valea satului. Caii tropăiu şi sforăiau îndărătnici, neînvăţaţi cu drumul pe care erau duşi; de nenumărate ori, din plină goană, căutară s-o ia pe drumurile lăturalnice ale câmpiei sau chiar înapoi, atraşi de zgomotele înfundate ale satului, de respiraţia lui abia simţită.
La un moment dat, Nilă se opri şi el, ţinând calul pe loc. Tăcerea câmpiei era desăvârşită şi întinderea ei învăluită de întuneric. Ceva se pare că
începuse să-l neliniştească; el şopti cu un glas turburat plin de îndoială: 177
- Paraschive! Stai!
Paraschiv se opri şi el. Aşteptă câteva clipe şi fiindcă fratele său nu spunea nimic, întrebă:
- Ce este?
Nilă tăcea mai departe. Atunci Paraschiv se apropie şi mai mult, strunin-du-şi calul şi întrebă iar, răguşit şi intrigat:
- Ce este, mă? De ce te-ai oprit?
Nilă se uită încet îndărăt, cu teamă, parcă s-ar fi aşteptat să fie urmărit de cineva. Şopti neliniştit:
- Mă, unde mergem noi?
Paraschiv îi răspunse printr-o smucitură a calului, pornind în goană
înainte pe şosea. Calul lui Nilă porni şi el pe urmele celuilalt. Goneau unul lângă altul în tăcere, aplecaţi peste coamele cailor şi până aproape de întâiul sat prin care trebuiau să treacă, în afară de un automobil cu nişte faruri puternice, nu întâlniră pe nimeni.
Tot în aceeaşi seară, Vasile Boţoghină se pregătise şi el de plecare.
între timp copiii aflaseră şi ei de la mama lor despre boala tatălui lor şi despre vânzarea pământului. Vatică umbla tăcut prin curte, parcă rătăcind, nevroind să intre în casă, deşi Boţoghină îl strigase de câteva ori. Numai Irina se uita întristată la tatăl ei. Stătea pe prag cu umerii ei micuţi şi strâmbi şi îl urmărea cum înghite rar şi adânc dumicaţii. într-o vreme începuse să-i povestească despre ceea ce se întâmplase în timpul dimineţii la şcoală; cum la examen domnul învăţător Teodorescu o lăudase şi îi dăduse să înveţe o poezie; cum pregătiseră ei serbarea, care va avea loc chiar mâine, de Sâmpetru, şi sfârşise părându-i rău că el n-o s-o audă când o să spună
