- Ioane, n-auzi să stai?

Birică o privi în treacăt, se urcă pe loitră şi spuse cu asprime:

- Urcă-te odată, ce dracu tot cauţi ceartă?!

- Ioane, unde te duci? Vezi să nu te duci de tot! zise atunci Polina. Ea înfrunta acum ceea ce de obicei nu înfruntă femeile decât foarte târziu. De pe prispă mama-soacră socoti că n-ar fi rău ca băiatul ei să-i tragă câteva Polinei, s-o înveţe să nu mai poruncească peste el.

Polina aştepta şi ea acelaşi lucru, dar avea o privire care nu spunea nimic bun. Birică se dădu jos din căruţă şi apropiindu-se de ea ridică pumnul.

222

- Vreai să dai în mine? îl preveni ea.

- Fă!

Dar nu lovi. Lăsă pumnul jos. Porunci:

- Hai la deal!

Femeia răspunse scurt, fără teamă, dar totuşi supusă: . - Nu merg la deal!

- Atunci ce vrei?

- Hai la mine la deal!

- Ce, eşti nebună?

- Dacă nu mergi tu, mă duc singură. Eu am dreptul meu. Mie îmi trebuie dreptul meu, dacă e vorba că sunt măritată.

- Vreai să mă iau la bătaie cu ai tăi? N-am chef să mă fac de râs în sat că

mă bat pentru averea ta.

- Ba să te baţi, ai auzit? izbucni deodată Polina cu un glas care parcă piui în liniştea dimineţii. Sunt muierea ta şi am dreptul la zestre. Tata n-o să-mi dea nimic dacă nu te baţi cu el.

Din glasul şi mânia ei se vedea pe de altă parte cât de mult ţinea ea la el.

Birică izbucni şi el întărâtat:

- Fă, tu eşti sărită din balamale? Cum o să viu să secer pe locurile lui tac-tău?

- Să vii cu mine şi să seceri acolo! Secerăm grâul nostru pe care ai să-l cari pe urmă cu căruţa în aria noastrăl

- Să sară ăla cu parul!

- Să sari şi tu cu parul!

De astă dată Birică îşi ieşi din minţi, o înjură şi-i spuse că nu e vorba de par, ci de jandarmii cu care tatăl ei are dreptul să vină. N-ar vrea cumva să se bată şi cu jandarmii?

- O să vedem noi atunci ce e de făcut, răspunse Polina mai domolită, în timpul acesta căruţa ieşise în drum şi se oprise acolo. Toţi copiii ascultau. Unii se dăduseră jos, se apropiaseră şi se uitau. Bătrânul ascultase şi el înmărmurit. Când schimbul de cuvinte luă sfârşit, sări şi el din căruţă şi se apropie de cei doi, dar fiul îl opri:

- Ia nu te amesteca, tată, lasă-mă dracului în pace!

Bătrânul dădu din umeri, se întoarse şi familia plecă. Birică şi Polina rămaseră. îşi luară secerile pe umăr şi porniră amândoi spre locurile lui Tudor Bălosu. Pe_drum, PojinajLşj?use din nou că nu se poate ajunge la o înţelegere cu tatăl ei dacă au să stea şi să-l aştepte pe el să se împace. Ea îl cunoştea bine. Pământul trebuie luat cu forţa. Birică îi răspunse că orice lucru se poate lua cu forţa cum ar fi să zicem un cal, o căruţă, o vită; îl iai cu forţa şi îl duci cu tine. Dar pământul n-ai cum să-l iai. Pentru 223

pământ trebuie forme la notariat şi numai atunci poţi să zici că e al tău.

Spunându-i acest lucru, Birică îi atrase luarea-aminte cât e ea de proastă

când îşi închipuie că nu s-a gândit în toate felurile la situaţia lor. Polina răspunse că ştie ea de forme, chiar mai mult decât crede el. Şi anume că

dacă_teJfolose5tLds, im lucru,.maijnultf_am..§Lâduci pe urmă martori că

atâţia ani lucrul acela a fost al tău, poţi să-i faci forme că e al tău_ch!ar dacă

^ftjDii_35sa_Birică îşi descreţi fruntea şi spuse cu multă mirare şi admiraţie că, zău, a dracului naţie de muiere mai este ea. Polina se făcu roşie auzindu-l cum o laudă şi îi răspunse că cu alde tat-său ea şi-a luat gândul de la omenie. Nu trebuie să se mai strice omenia pe el. Cât a fost fată mare nu i-a cumpărat nici o aţă, nici un petic, a umblat desculţă la horă; el, Birică, cunoaşte şi el bine povestea asta. Ar trebui să înţeleagă că altceva nu mai e de făcut. Merseră mult în tăcere şi el nu-i răspunse decât târziu. îi atrase luarea-aminte că tatăl ei îl poate da în judecată. îl dă în judecată şi iese rău.

Polina îl întrerupse spunând că asta n-are să îndrăznească el s-o facă. Ea s-a măritat şi are dreptul la pământul pe care l-a muncit. Şi dacă tatăl ei are să

le facă proces, are să aibă şi ea grijă să-i scoată procesul pe nas.

- Cum de nu înţelegi tu, Ioane, că trebuie să-l faci pe tata să tremure când ţi-o pomeni numele! Pe marginea satului să te ocolească, când te-o vedea! Să vezi tu atunci cum îi trece lui cheful să se mai bucure de zestrea mea!

Birică o înjură pe nevasta lui liniştit şi supărat, dar cu glas bun şi cald, ca şi când ar fi mângâiat-o, şi îi răspunse că abia acum înţelege el ce e cu ea şi anume că ei nici prin cap nu-i trece să trăiască fără pământul de la tatăl ei.

- Dar ce credeai? zise ea, şi apoi tăcu şi-şi lăsă pleoapele peste ochi.

Cum nici el nu mai zise nimic, merse apoi tot timpul tăcută. Cine ar fi văzut-o călcând alături de el, cu o jumătate de pas în urma lui şi cu pleoapele lăsate peste ochi, ar fi crezut că cine ştie ce palme i-o fi tras bărbatul; arăta acum supusă şi blândă. Se făcuse înţeleasă.

VI

Treceau pe lângă căruţele oamenilor mergând fără grabă, cu secerile pe umăr şi arătau amândoi liniştiţi şi nepătrunşi. Birică ducea mâna la pălărie, spunea bună-dimineaţa şi trecea mai departe fără să se uite la cel pe care îl

saluta. Din urmă se auziră de câteva ori şoapte pe care aerul liniştit al dimineţii de vară le împrăştie până la urechile lor. Se spunea: 224

I

„Alde Birică a venit la socru-său!" Sau întrebări nedumerite: îmgăcaj^ăstia^cu Bălosu?" Un sinj;ujjglasj^£ye^ţi2_jjSă_băgaj ca se încaieră!"_

Tudor Bălosu nu-i văzu pe cei doi apropiindu-se pe drumul de plan, deşi stătea cu faţa spre ei; în clipa când Birică şi Polina intrară în mirişte, el se întoarse liniştit cu spatele şi continuă să pună poloage de grâu pe legătură; tresări speriat când auzi alături un glas şoptit, apăsat:

- Bună dimineaţa, nea Tudore!

Tocmai atunci mâinile omului se pregăteau să strângă snopul şi să-l lege.

Ridică fruntea şi legătura se desfăcu; genunchiul care îndesa spicele se dezdoi; Tudor Bălosu se ridică în picioare. Cei trei oameni care secerau cu ziua grâul lui Tudor Bălosju _se opriră şi ei din lucru şi se uitau şi ei să vadă

ce are să se întâmple. Pe drumul de plan, destul de departe, o pereche /de cai păşteau unul lângă altul ţinuţi în lanţ de sora mai mică a Polinei.