- Ai văzut? întrebă Vatică ridicându-se şi lăsând la pământ mănunchiul.

Ei, ia apleacă-te. Treci aici lângă mine.

Atunci mama copiilor îşi ridică spinarea şi spuse:

- Vatică, vezi să nu-şi taie vreun deşti.

- Să nu-ţi tai vreun deşti, spuse Vatică uitându-se cu atenţie să vadă în ce fel vâră sora lui secera în grâu.

Fetiţa făcu aceleaşi mişcări pe care le văzuse la fratele ei, dar când trase, grâul, în loc să fie tăiat, se smulse cu pământ, cu nişte bulbi mari şi fărâmicioşi. Vatică se îndoi de spinare şi izbucni în râs:

- Bă, Irino, au! Bleaga mai eşti! Păi nu aşa! Nu trebuie să tragi de grâu, trebuie să tragi de secere şi să împingi spicele înainte.

Fetiţa se ridică şi rămase în picioare prostită, într-o mână cu secera şi în alta cu un mănunchi de spice smuls din rădăcini. Văzându-l pe fratele ei că

râde, se simţi mai bine şi începu şi ea să râdă. Se prefăcu supărată şi ceru:

220

I

- Nu mai râde, parcă tu când ai secerat la început...

- Uită-te, mă, la mine, răspunse Vatică iar aplecându-se la rădăcina spicelor. Vezi? Uite! Tragi aşa şi ţii secera uite-aşa, nu ca tine, parcă ai ţine un băţ. Şi te apleci jos de tot, că n-ai oase în burtă! Şi până te-nveţi, apucă

puţin, nu intra în grâu ca o barză! Ia treci acum!... Nu! Ce apleci spicele în jos? Apucă-le bine în mână! Şi când ai să tragi cu secera lasă mâinile moi, că

pe urmă osteneşti şi faci bătături în palmă; lasă mâinile moi, ce, n-auzi? Aşa!

Acuma, când ai să tai să nu tragi de spice, să le împingi înainte, dar fără să

le calci. Acuma ia să te văz: taie!

Fetiţa tăie mănunchiul şi se ridică veselă. Privirile ei licăreau de bucurie.

- Ei, dă-i înainte! sfârşi Vatică mulţumit. Vezi să nu nimereşti în deşte. Ai grijă şi apucă doar atâta cât poţi lua cu mâna!

Se întoarse apoi spre mama lui, care între timp înaintase în grâu, scuipă

în palmă şi se aşeză la lucru.

Irina puse mănunchiul jos şi vru să se aplece la rădăcina spicelor să

secere mai departe, dar se opri. îşi duse mâna la frunte, ca şi când ar fi vrut să alunge vreo gânganie, se şterse apăsat, se uită la dosul palmei: nu era însă nici o gânganie. Fetiţa se şterse iar şi din nou se uită; nimic, în afară de câteva picături de umezeală, de sudoare limpede şi curată ca rouă; atunci copilul îşi trase un colţ al basmalei ei subţiri şi decolorate, îşi şterse cu uimire chipul ei micuţ şi oacheş, se îmbrobodi mai strâns în aşa fel ca fruntea să-i fie apărată de soare, se aplecă şi începu să secere.

4

în dimineaţa plecării la seceriş, Biricăpricepu în sfârşit ce era cuPc^^ la ce se gândise ea în ziua aceea candT întorcându-se de la văgaum cu pământ, spusese că au să-şi ridice casă fără să vândă nici un fel de jumătate de pogon: nici mai mult, nici mai puţin decât ca întreaga familie să meargă cu ea la seceriş pe locurile ei, să pună astfel mâna pe grâul de pe pământul care i se cuvenea de la părinţi şi din vânzarea lui să-şi ridice casă.

Birică-tatăl o auzi cel dintâi spunând aceste cuvinte, dar nu socoti că

merită să le dai vreo atenţie. între timp el înhămase caii. Căruţa aştepta în bătătură. Unul din copii deschise poarta şi tatăl se urcă pe cutia căruţei şi spuse cu glasul lui gros şi căptuşit de ani:

- Gata! în căruţă! Vedeţi să nu fi uitat ceva.

Atunci Polina se apropie de cai şi-i apucă de zăbale; ea se adresă

bărbatului ei care se apropiase şi el de căruţă:

- Ioane, tu ce faci? N-auzi ce zic eu, să mergem întâi să secerăm la noi!?

221

Aceste cuvinte i se părură socrului cu totul prosteşti şi din nou se făcu că

nu le-a auzit. Câţiva dintre copii se uitară nedumeriţi la cumnata lor. Birică

însă îşi privi nevasta cu atenţie şi rămase nemişcat lângă răscrucile cailor. El învăţase s-o cunoască destul de bine pe Polina lui şi nu i se părură deloc prosteşti cuvintele ei.

- Haide, mă, păzea de acolo! Te sui în căruţă, sau ce faci? zice Birică-tatăl cu un glas surd, adresându-se norei.

Polina se prefăcu şi ea că n-aude ce zice socrul. Continua să se uite stăruitor la bărbatul ei. Tatăl apucă hăţurile şi învârti biciul. Caii porniră.

Birică se smulse din loc şi sări în căruţă. Atunci Polina apucă strâns de^

zăbale şi trase. Caii tropăiră pe loc şi se opriră. Mama rămăsese înlemnită pe

prispa casei. Unul din băieţi se ridică în picioare în căruţă şi strigă:

- Hei, cumnată, ce e cu matale? Polina răspunse cu blândeţe:

- Stai niţel! Sunteţi surzi?

Deşi era liniştită, avea un glas care îi făcu pe toţi să se ridice din căruţă şi unii chiar să sară jos. Birică sări şi el de pe cutia căruţei şi se apropie de nevasta lui. O întrebă:

- Ce e, fă?

- Să mergem întâi la noi să secerăm, că e grâul mai mare şi mai copt, răspunse Polina.

- Care la noii întrebă Birică puţin cam supărat. Eşti nebună? Sui-te în căruţă că se face prânzul!

- Hai, mă! Hai, mă! Dii! strigă tatăl înfuriat, învârtind biciul pe deasupra cailor, dar Polina apucă iar de zăbale:

- Tată, n-auzi să stai?

- Ce vreai, mă, tu asta? Acu' îţi dau una cu biciul! La cine strigi tu aşa?

Tânăra nevastă, când îl auzi, se făcu galbenă. Dădu drumul zăbalelor şi se trase în lături. Se apropie de bărbatul ei. Căruţa porni. Birică vru să se urce, dar femeia îl chemă: