Secerătorul slab se face roşu. Râde şi el în silă, se preface că râde.

Toate acestea se întâmplă cu cei care au mult de secerat, care pot semăna de la trei pogoane în sus. Insă cei mai mulţi ar dori ca micul lor pogon să nu mai aibă sfârşit. Ei seceră încet, cu multă grijă, cât pot de jos de la rădăcină, adunând spic cu spic. în urma lor miriştea rămâne lucie, ca o perie tocită. Din cauza aceasta, pentru că zăbovesc prea mult secerând, mulţi dintre ei sunt socotiţi puturoşi, şi cei care au loturi întregi, cum sunt Moromete şi Dumitru lui Nae, îi iau peste picior cu întrebări usturătoare de soiul acesta: „Mă, alde cutare, mai ai, mă, mult de secere?"

Loturile lui Moromete aveau din două părţi astfel de vecini, iar din alte două părţi era înghesuit de moşia Marica şi de pământurile bisericii. El era văzut călcând încet pe mirişte şi trecând pe rând la vecinii săi. Se oprea deodată din legat snopii, îşi punea palma la frunte, rămânea astfel timp de aproape un minut, apoi striga tare şi lung, ca şi când vecinul s-ar fi aflat la o depărtare de mulţi kilometri: „Bă, Voicule, băăăăăîîîî!"... Voicu lui Rădoi nu răspundea. I se vedea spinarea mişcându-se jos la rădăcina grâului. Târziu, el se ridica, se uita la vecinul său şi întreba scurt şi încet, ca şi când Moromete s-ar fi aflat acolo lâgă el: „Ce, bă?" Moromete începea iar şi mai

lung: „Mai ai, mă, mult de secerat?". Voicu Rădoi se apleca iarăşi la rădăcina spicelor şi de astă dată nu mai răspundea. Şi atunci Moromete începea să

păşească încet pe mirişte şi se pornea spre el. Până

_; -'îeteca h

-mo

ajungea acolo se putea în acest timp trage un pui de somn, deşi până la vecin nu erau decât patruzeci-cincizeci de metri. Moromete făcea un pas, se oprea; smulgea un spic rămas în urma băieţilor, îl ţinea în mână, se uita la el, făcea socoteli, chibzuia ce e cu spicul? A, da! Cine a secerat pe-aici? Nilă!

„Bă, Nilă! Vezi, mă, când trece vreo barză pe-acilea, spunei să-ţi ajute să

aduni spicele astea". Nilă, cu chipul aprins, se întorcea, se uita, îşi ştergea sudoarea, nu zicea nimic; se apleca să nu rămână cu postata în urmă.

Moromete, cu spicul în mână, se întorcea şi păşea peste unul din snopi. Vâra spicul sub legătură şi pornea iar spre vecin. Călca chibzuit, să nu se înţepe în mirişte; dibuia cu talpa desculţă miriştea, făcea loc degetelor şi abia după

aceea îi dădea pas. După vreo zece călcaturi se oprea. Era cald, aerul era aprins, soarele bătea în creştet cu puterea unui foc uriaş care ardea aproape de tot, la câţiva metri deasupra capului. Moromete se uita în sus, cu mâna la frunte; vorbea singur: „Mă, ce arde! Ne coacem! Murim!" Apoi tare: „Măi, Voicule, ce-i facem, mă, cu soarele ăsta? Arde de-ţi aprinzi ţigarea la el!"

Vecinul nu se ridica şi nu răspundea, Moromete înainta, cucerea terenul încet şi sigur, pas cu pas. Din când în când se oprea, se apleca, răsturna un bolovan mai mare şi se uita la el pe gânduri. In golul de sub bolovan, pământul era negru şi gras; un vierme se zbătea pe toate părţile să se facă

nevăzut. Moromete vâra unghia degetului său negru şi gros, strivea larva.

Mormăia: „Strădania mă-tii! Stai la răcoare! Ar trebui făcute după secerea asta, nişte ogoare!" Pornea mai departe; intra în porumb; deodată îşi amintea de ceva şi exclama necăjit: „Na! Mă faci să mă întorc îndărăt!" Se întorcea îndărăt spre căruţă să-şi ia tutun! Vecinul n-avea tutun şi la căruţă chibzuia îndelung dacă să ia sau nu o ţigare şi pentru vecin. Se hotăra să ia şi pornea din nou. Nu făcea însă prea mulţi paşi şi se oprea ţintuit de un glas ascuţit şi necruţător; una din fete se oprea din secerat şi striga la el: „Haide, tată, leagă

snopii ăştia că te-apucă noaptea cu ei! Unde tot umbli? Te învârteşti mereu ca un ou într-o căldare." Moromete răspundea necăjit, cu o mincinoasă obidă:

„Hai, mă, ce strigi aşa? Mă speriaşi! Nu-mi dai voie să fumez şi eu o ţigare?"

„Lovi-o-ar moartea de ţigare! Se usca legăturile colo şi te tot învârteşti!" Omul însă nu o mai lua în seamă. îşi continua expediţia sa spre locul vecinului.

III

în acest an la seceriş Moromete n-avea de ce să nu fie ca totdeauna el însuşi, adică nepăsător faţă de ceea ce se aduna în urma lui, uitând de toate şi pierzându-se pe mirişte în contemplări nesfârşite. Nu avea nici cea mai slabă bănuială că Paraschiv socotea acest seceriş ultimul la care 210

211

avea să ia parte şi cu atât mai puţin bănuia că o dată cu aceasta Paraschiv plănuia să smulgă familiei nu numai oile şi caii, dar şi ceva din acest seceriş. Dimpotrivă, Moromete constata că socotelile lui se împlineau cu prisos; făcuse aprecieri adevărate în dimineaţa aceea când se trezise din somn; recolta avea să fie deosebit de bogată. Pentru ce avea să se teamă?

Nu prea înţelegea, era adevărat, de ce Paraschiv, în loc să se bucure că

grâul ieşise cum nu-şi aduceau ei aminte să se fi făcut vreodată, arăta mereu posomorât şi secera ca şi când ar fi tras la jug. De fapt, ar fi trebuit ca în toamnă, cum era un an bun, să se însoare şi el ca orice flăcău şi să intre în rândul lumii, dar pesemne că nu găsea fata care să-i convie lui, adică una care să aibă pământ mult, şi de aceea era posomorât. Aşa îşi închipuia Moromete.

în schimb Niculae era, nu se ştie de ce, nemaipomenit de vesel, fetele se împăcaseră şi ele cu lipsa oilor, iar mama nu mai contenea să-l laude pe Dumnezeu pentru „mana cerească", cum îi spunea ea grâului, cu care îi milostivise cerul.

Ca întotdeauna, Moromete o încurcă cum putu cu legatul snopilor, dar când după câteva ceasuri soarele se urcă sus şi începu să-i apese ceafa, el înfipse liniştit secerea într-un snop şi se alungă singur cu un glas de parcă s-ar fi pedepsit:

- Mă duc încolo d-acilea! spuse el supărat şi o luă agale spre căruţă (mai întâi la căruţă, unde avea flanela cu tutun, şi abia după aceea spre vecini).

Familia îl văzu întâi într-o parte, apoi se constată că de multă vreme se afla în partea astălaltă, apoi se topi nu se ştie unde şi când se făcu prânzul şi se pregătiră pentru masă trebuiră să-l strige de nenumărate ori. Niculae se urcă

pe cutia căruţei şi îl strigă în gura mare:

- Măi, tată-m'! Tată-ăăăL.

- Ce e, mă! răspunse Moromete deodată.

Era acolea cu vecinul, dar se aşezase jos şi nu se vedea din pricina spicelor. Fetele scoaseră mâncarea din cutie şi făcură umbră cu rogojina.

Mama aprinse focul şi puse la încălzit o tigaie mare plină cu fasole scăzută.

La lumina albă a zilei flăcările de paie pâlpâiau în culori când galbene, când în umbre albe de aer topit şi viu, care o înşelau pe femeie frigându-i mâna. în aşteptare, Paraschiv şi Nilă zăceau sub căruţă cu feţele în jos. Chipul lui Nilă

se făcuse parcă mai mare, şi aprins cum era, ai fi zis că flăcăul s-a îmbolnăvit, are temperatură şi suferă în tăcere cu mintea buimăcită.

- Domnule, una şi cu una fac două: murim! spuse Moromete apropiin-du-se de căruţă. Alde Voicu spuse că să te uiţi 1a noi când s-o ridica soarele la amiaz: ne topim!

Niculae behăi de pe cutia căruţei ca un ied: he-he.

212

- Dă-te jos de pe cutie, te cocoţaşi acolo să te vadă lumea! se răsti la el soră-sa mai mare.

- Lasă-l, c-a fost vrednic, îl apără tatăl, aşezându-se sub umbra rogojinei. A fost vrednic şi la şcoală a luat premiul întâi şi e vrednic şi la secere, îl lăudă el.

- Ei, tată, se miorlăi Niculae, pe care glasul tatălui îl înşelase o clipă

crezând că îl laudă. Dar ce, n-am învăţat?! se revoltă el. Spune tu, Ilinco, nu secer eu bine?

- Da, ai învăţat, spuse Ilinca. Ţâi secerea în mână parcă ai fi o barză.

- La masă! spuse mama venind cu tigaia cu fasole sub umbra rogojinii.

Moromete se uită o clipă la tigaie. Fasolea, cu boabele mari, parcă nu fusese luată atunci de pe foc, prinsese pojghiţă pe deasupra şi parcă era sleită, rece. Paraschiv şi Nilă se târâră de sub căruţă şi se aşezară în capul oaselor.

nici o grijăjnghiti dumicatul. înjJipa următoare însă e,Ls£ carrMnţepeni peTocul_unde_se afla, se făcu roşii la faţă şi îi ţâşniră lacrimile.J3for in loc

sjibeajpă si să-sjjotolească arsura, el se^şjăpini şLş£ întoarse către fete.

- Voi de ce ziceţi că n-aţi încălzit fasolea asta? întrebă el în treacăt, cu o înfăţişare de nepătruns şi nu prea tare, încât mama care scotea nişte ceapă

din cutia căruţei nu-l auzi, să-i răspundă că abia o luase de pe foc.

- Hai, mamă, tu ce faci acolo?! se miră Tita. Şi tu, Niculae, ce stai în spinarea mea? Stai jos, starea-i bumben!