- Măi Ionele, de ce mă pui în situaţia să facem scandal de pomană?! Dă-o în... mă-sii de afacere, biserica mamei lui de copil! Dacă nu învaţă, ce dracu vreai să-i fac? Eu te rog să mă scuzi, ştiţi cum e felul meu, roag-o pe soţia ta să nu se supere! Crucea lui de copil, că dacă mi-ar semăna mie, aş
şti ce să fac, dar seamănă cu soacră-mea, fir-ar a dracului cu mama ei de soacră, că toată ziua îl ţine pe-acolo pe la ei; eu am treabă, n-am timp să-l învăţ carte! Pentru asta să ne certăm şi să mă faci să-mi ies din sărite? Te rog să mă ierţi şi să nu fii supărat pe mine!
- Să-i ceri scuze în cancelarie în faţa tuturor soţiei mele, zise Teodorescu. E în tine un amestec de măgărie şi inteligenţă care mă scoate din sărite, într-o zi o să-ţi dau eu cu călimara în cap, da' am să te nimeresc. Păstrează-ţi pentru soacră-ta măgăriile şi la şcoală poartă-te ca un învăţător, nu ca un văcar.
- Am să mă port, am să mă port, mă, Teodorescule, răspunse directorul cu o obidă ameninţătoare şi patetică, dar scuteşte-mă şi tu de înţepăturile cucoanei tale, că n-avem timp de ele. Şi încă dacă s-ar rezuma la înţepături.
Dar dacă nu eram eu ager, pe cuvântul meu că îmi spărgea capul.
Teodorescu nu mai zise nimic, se ridică şi ieşi.
XVIII
Afară, învăţătorii şi învăţătoarele îşi strigau premianţii şi copiii spuneau poezii. Când veni rândul clasei a patra, fostul director se urcă pe scenă şi înainte de a începe să numească pe premianţi, el se opri câteva clipe în faţa catedrei, dând de înţeles că are şi el ceva de spus. Se făcu linişte, şi unii oameni care stăteau jos, tăifăsuind încet, se ridicară în picioare şi curmară
şoaptele. Numai nişte babe surde, uitându-se la învăţător, îşi aduceau aminte de părinţii acestuia; fostul director era chiar de-aici din sat.
- Bietul băiat al lui Niţă Teodorescu! îl căina una. E mereu slab, săracul.
200
- L-a supt învăţătura, că ce mai învăţa, eu îl ştiu de când era mic, zicea alta.
- Ia tăceţi din gură, muierile alea d-acolo! se răsti un bărbat, întorcân-du-se foarte indignat încotro se auzeau şoaptele.
- Ei, mai vorbim şi noi, Ghiţă, ce beleşti ochii ăia aşa? răspunse una din babe cu un glas nepăsător.
- Duceţi-vă încolo, afară, dacă aveţi chef de vorbă.
- Hai, nu-ţi mai răci gura, Ghiţă, că faci praf, spuse altă babă râzând.
- Tăceţi din gură! Hei! se auzi atunci glasul poruncitor al directorului.
- Oameni buni! Domnul director a spus la început că e cel mai prost ăla
care nu-şi dă copilul la şcoală. Dar eu ştiu de la părinţii mei că nu sunt decât oameni care au cu ce să-şi dea copiii la şcoală şi oameni care n-au cu ce, nu pot să-i dea, că au nevoie de ei, n-au cu ce să-i încalţe şi să-i îmbrace, cu ce le lua cărţi. Sunt şi oameni care nu vor să-şi dea copiii să înveţe, dar nu sunt proşti, sunt neştiutori, şi dacă sunt neştiutori, sunt tot din cauză că părinţii lor i-au ţinut fără carte. Dar de ce trebuie să învăţăm carte? Eu nu vorbesc numai de ăia săracii care nu pot veni. Dar sunt şi alţii care mai au şi nici ăştia nu-şi dau copiii la şcoală. Iarna, copilul dacă stă în casă, îl scuteşte pe om de o treanţă pe el şi de o opincă în picioare. Eu vă întreb, cui nu i-ar plăcea dintre dumneavoastră să-şi vadă copilul îmbrăcat şi încălţat şi să vie iarna să
înveţe, să nu rămână neştiutor?
- S-a făcut lumea rea, maică, spuse una din babe din fund cu busuiocul în mână (de la biserică venise şi ea la serbare).
O clipă se lăsă tăcerea peste toată curtea. în fată, Aristide stătea cu aerul său tineresc picior peste picior, îşi clătina pantoful în aer şi se uita intrigat la învăţătorul de pe scenă.
- Aşa este, continuă Teodorescu, sunt ţări care nu sunt aşa bogate ca a noastră şi trăiesc mai bine ca noi. Ei s-au lăsat de plugărie şi au început să
facă industrie; în fabricile lor ei ţes pânza şi ne ia grâul nostru pe ea, bucatele noastre. Dacă aţi şti carte... Dumneavoastră aţi primit pământ după
război, dar viaţa nu s-a făcut mai bună. Dar unii n-au pământ deloc şi eu am vrut să vă spun că trebuie să vă daţi copiii la şcoală, să înveţe carte şi să
apuce alte drumuri. Altceva nu e de făcut pentru copiii dumneavoastră, aşa a făcut şi tata cu mine, aşa că la toamnă lăsaţi-i pe copii, rupţi, cârpiţi, să vie la şcoală. Rupe de la gură şi ia-i numai o carte, două şi dă-i drumul să se ducă.
Aici la Miroşi e o şcoală de meserii şi bursierii nu plătesc nimic. Am citit ieri în ziare (dumneavoastră dacă nu ştiţi carte, nu citiţi ziarele) şi am văzut că la Bucureşti, la Atelierele Griviţa, s-a înfiinţat o şcoală gratuită de ucenici, nu se plăteşte nimic, îl ţine pe ucenic în cămin, îi dă mâncare şi îmbrăcăminte, dimineaţă învaţă carte, după masă învaţă meserie... Stă patru ani, şi după
patru ani iese din internat
201
şi intră la uzină. Pe urmă am citit iar că la Spanfov, pe domeniile statului, e o altă şcoală. înseamnă că dacă vă daţi copiii să facă cel puţin patru clase primare, puteţi pe urmă să-i da(i undeva să-şi câştige o pâine mai bună.
învăţătorul se opri: sudoarea îi curgea pe obraji şi pe gât. Era foarte cald.
- Am să strig acum catalogul, încheie el. Veniţi mai încoace, băieţi.
Premiul întâi la fete e Botoghină Irina! anunţă el. Haide, Boţoghină, treci încoace!
Abia acum oamenii se destinseră din încordare; se pare că învăţătorul fusese ascultat de oameni cu trupurile înţepenite. Fata lui Botoghină se urcă
pe scenă şi se uită drept în sus spre învăţător.
- Treci aici! îi spuse Teodorescu, luând-o de umeri şi împingând-o în fata scenei. Spune poezia!
Cuvântarea învăţătorului făcuse însă o impresie care nu se ştergea şi oamenii nu mai fură atenţi la poezia fetei.
- Lăsaţi gălăgia, domnilor, că nu se mai aude nimic! Prospectul cu Spanţov şi cu Gri vita a venit şi la primărie, o să fie afişat şi o să-l citiţi, spuse directorul.
Pe scenă Botoghină Irina ajunsese la sfârşit cu poezia ei în care nişte pisici, certându-se pentru o bucată de brânză, se duseseră la un cotoi să le
facă dreptate; cum acesta rupsese brânza în două, o pusese pe cântar şi tot muşcase din ea ca să facă părţile egale, până nu mai rămase nimic...
