- Mai cu viaţă, frate-meu, că nu eşti babă!
Tugurlan vru să-i răspundă printr-o înjurătură urâtă, să-l înveţe minte cum să vorbească, dar în loc de asta, un zâmbet bizar îi strâmbă gura. „Tâmpitul ăsta nu vede nimic, gândi el, nu vede că sunt ostenit şi că stau aici dinainte de a veni el."
Se uită iar peste arie. Sub o şiră de grâu, la umbră, stăteau vreo trei inşi cu burţile la pământ. Tăifăsuiau. Ceva mai încolo, unul stătea foarte liniştit pe oiştea căruţei şi mânca. Se vedea mămăliga galbenă într-o mână şi brânza albă în cealaltă. Era năbuşeală mare. Unul chiar adormise şi i se vedea trupul în cămaşă albă, zăcând nemişcat la umbră, ca şi când ar fi fost mort.
„Fir-aţi voi ai dracului să fiţi!" exclamă Tugurlan stăpânit de-o veselie pe care nu şi-o înţelegea. Pe deplin liniştit, părăsi snopii şi începu să coboare încet scara batozei. Jos, se scutură de praf şi pleavă şi porni apoi spre grupul celor care tăifăsuiau. Nimeni nu-l văzu şi nimeni nu protestă.
231
Ajuns lângă cei trei, se întinse alături de ei §i deveni, pe nebăgate de seamă, al patrulea.
- Să se ducă cineva la coş că eu am ostenit, zise el. Am fost şi ieri!
Auzindu-l, ceilalţi tresăriră şi foarte miraţi părăsiră tăifăsuiala. Unul dintre ei chiar se revoltă:
- Păi ce dracu face şeful ăla de ceată?
- Tu de ce nu spui, Ţugurlane?!...
- Vasile, du-te la coş! porunci atunci un altul şi cel numit se ridică
numaidecât în picioare şi plecă. O clipă, se făcu tăcere, apoi cel dintâi, uitându-se la Ţugurlan, se răsti la el:
- Şi tu ce mai stai, Ţugurlane? Du-te la şiră şi trage un pui de somn.
Veselia de mai înainte, pe care Tugurlan nu şi-o înţelegea, se încălzi şi mai mult în inima lui şi toropit de bucuria aceasta bună şi răcoritoare, pe care n-o cunoscuse îndeajuns în viaţa lui, se propti în coate şi ridicân-du-se de jos, se supuse.
- Păi să mă duc, şopti el. Parcă m-a bătut cineva cu ciomagul.
La şiră, însă, după ce se întinse şi stătu câteva minute, oboseala îi pieri din trup ca şi când n-ar fi fost. îşi aminti că s-ar putea să-i vie rândul la treierat în timpul amiezii şi că trebuia să dea mâncare la mecanici. Se sculă
şi îl căută pe şeful cetei să se uite pe listă. Fără să-i mai arate lista, acesta îi spuse că va treiera spre seară şi ceva din glasul lui îl făcu pe Tugurlan să
înţeleagă că ordinea treierişului fusese schimbată.
- De ce, eu parcă eram înaintea lui Bălţoi?! se miră el.
- L-am trecut pe BălţoiJnainteaJa^cajjă dea el mâj răspunse, ssMxSH.
aicJd££um*£-««pă*ăTuguiJa/i Cinfit ţi că n=
- Oamenii! răspunse şeful cetei.
- Nu, spuse Tngur\ iiTi
T cetei nu mai zise nimic. Tugurlan se apropie de spatele maşinii şi se uită la fiul său, care continua să muncească în pleavă şi praf ca şi când s-ar fi jucat.
- Marine, strigă Ţugurlan, vin încoace! Du-te acasă şi spune-i mă-tii că
treierăm la nimiez: să taie o găină... Fuga! Mă, n-auzi? Mai spune-i să caute în chichiţa lăzii şi să te trimită să cumperi o litră de ţuică. Pentru mecanici. Ai ajuns?
Până la prânz, Ţugurlan se plimbă încoace şi încolo pe arie. Nu făcea nimic. Se uita liniştit la oameni, la arie, la căruţe... Se uita cu atenţie şi descoperea lucruri pe care niciodată nu le văzuse. Iată-l pe Sandu lui Troscot, era furios de ceva şi din pricina asta nu izbutea să prindă o vită; 232
umbla după ea şi vita sărea în lături chiar în clipa când omul vroia să-i pună lanţul în coarne. Curios, Tugurlan se dădu mai aproape.
- O, ho, ho, ho! făcea Sandu în şoaptă, apropiindu-se de vită cu lanţul în mână şi încercând să-şi stăpânească mânia. O, ho, ho, ho, ho, ho! şi când să-i pună lanţul izbucnea nestăpânit: Ho, aci! Vita ţâşnea înapoi speriată şi Sandu o lua de la cap şi mai furios: Ho, ho, ho, ho! Şi iarăşi: Ho, aci! Până ce îşi ieşi cu totul din pepeni, nu mai putu să spună ho, ho, în şoaptă, începu să
strige ho, fir-ai al dracului cu limba ta şi se luă după bou cu lanţul, lovindu-l groaznic din urmă peste şolduri.
„Tâmpitul, gândi Tugurlan înveselit, ce vinovată o fi fiind vita că e el supărat!" Şi ce înfăţişare avea! Ţugurlan îşi dădu seama pentru întâia oară
că înfăţişarea unui om furios nu era deloc ceva de lăudat. „Cine ştie de câte ori or fi râs şi alţii de mine aşa", îşi spuse el şi această reflecţie îl uimi prin adevărul ei neaşteptat şi nebănuit.
- Cornile! auzi apoi în spatele său glasul piţigăiat al unei femei.
Se întoarse şi o văzu pe Anghelina Şutică, îl striga pe Cornel, bărbatul ei, care era mecanicul batozei. Se fandosea strigându-l pe Cornel înadins, ca lumea s-o audă şi să zică: „Uite ce bărbat are Anghelina, e mecanic"...
Cornel era ungur, fusese găsit de Anghelina la un târg, purta bretele şi vorbea stricat româneşte.
- Cornile! strigă Anghelina din nou.
- Ce vrei? răspunse Cornel cu un glas subţire.
- Cornile, iunde e fiurca? se izmeni Anghelina la fel de subţire.
- Uite-o în pelaria mea, răspunse ungurul furios, şi Ţugurlan se întoarse cu spatele să nu-l vadă cineva râzând.
Avea o stare ciudată, parcă îi era lene. îşi aduse aminte că Dumitru lui Nae când râdea acolo sub salcâmul lui Moromete avea lenea aceasta în râs,
