Femeia se vaită şi îl întrebă dacă nu s-ar putea cumva să-i schimbe de pe listă şi să le vină rândul după-prânz, sau înainte de prânz.
- Nu ştiu, înainte de prânz, după-prânz, când ne-o veni rândul atunci treierăm! De ce întrebi?
228
- Păi, pentru că dacă e la prânz trebuie să dăm de mâncare la mecanici şi n-avem ce le da.
- De ce trebuie să dăm de mâncare la mecanici? întrebă Ţugurlan cam surd, deşi ştia că aşa era obiceiul, să se dea mâncare la mecanici de către cei care se întâmplau să treiere la ora mesei.
Nu-i părea nimănui rău din pricina asta, în general, în aceste zile toţi erau mai generoşi, şi cu anii devenise chiar un lucru de cinste pentru familia care se nimerea să treiere la orele prânzului în a găti pentru mecanici bucate cât mai bune şi mai din belşug. Toţi erau atenţi: cine dă
mâncare la mecanici?
- Dacă ne-o veni rândul la prânz să treierăm, să mănânce şi ei ce mănânc eu, adăugă Ţugurlan pregătindu-se de plecare. Marine, chemă el, hai, tată, şi tu la arie, să vii după căruţă după ce treierăm, să te uiţi să
nu curgă grâul pe drum!
La arie, Ţugurlan se uită pe listă. Ceata treiera de ieri de la prânz şi
/ astăzi până pe seară aveau să fie treieraţi toţi. Şeful cetei, văzându-l pe
/ băiatul lui Ţugurlan, se supără şi zise că de ce Ţugurlan n-a spus că
are
un băiat aşa de mare? Ar fi trebuit să-l treacă şi pe el pe listă să tragă
paiele de la maşină.
Şeful cetei era unul de prin capul satului care nu prea îl cunoştea pe Ţugurlan şi trebui să-i facă cineva un semn să tacă din gură.
- Nu te apuca cu el, i se şopti când acesta se dădu mai la o parte. A avut o groază de copii şi i-au murit toţi şi d-aia îl ţine pe ăsta să nu muncească.
Şeful cetei nu mai zise nimic, dar socoti că dacă aşa stau lucrurile, atunci Ţugurlan să se urce pe batoză la coş şi să muncească el mai mult. Ţugurlan nu zise nimic, se urcă la coş. Altă dată ar fi zis, nu s-ar fi urcat, deoarece în ce priveşte copilul nu era singurul dintre ei care şi-l cruţa, iar cât despre urcatul la coş, se mai urcase şi ieri. Se pomeni spunându-i băiatului:
- Marine, pune, tată, mâna pe-o furcă şi dă şi tu la curul maşinii. Băiatului i se păru ceva vesel să se vâre cu furca acolo în praful şi pleava aceea. Mai erau şi alţi copii, nişte fete ceva mai mărişoare decât el şi Marin învăţă de la ele cât ai clipi din ochi cum să amestece paiele cu pleava, cum să se vâre chiar lângă sitele batozei cu lanţul şi să le ţină din urmă cu coada furcii. Când caii traseră grămada afară, Marin trebui să se vâre pe sub gura maşinii şi
atunci sitele scuipară peste el noi mormane de pleavă şi paie. Marin se despresura de ele râzând şi petrecu grămada vesel cu gura până la urechi ca şi când cine ştie ce ispravă ar fi făcut.
- Mă, n-auzi?! strigă Ţugurlan de sus de pe batoză. Ţine-te departe de coarnele furcii, să nu dai cu burta în ele!
229
Batoza mormăia şi vuia ca o ursoaică hămesită. Glasurile oamenilor se auzeau numai strigând, iar praful se ridica sus de tot, întunecând lumina soarelui.
Tugurlan vâra snopii în batoză, stând în picioare. Nu se întreba pentru ce îşi schimbase gândul punându-l pe băiat la treabă. Nici pentru ce nu-l luase în seamă pe omul acela care era şeful cetei. Aşa simţise şi aşa făcuse. Că
altă dată i s-ar fi făcut negru înaintea ochilor şi numai aruncându-i omului acela o.privire l-ar fi făcut să-i rămână vorba în gât şi să meargă de-a-ndăratelea, era adevărat, dar tot atât de adevărat era că de astă dată nici măcar prin minte nu-i trecuse să se supere. Şi apoi, la coş era parcă mai bine. Ce forţă ameţitoare se zbuciuma sub ochii lui, cum înghiţea snopul şi îl făcea praf, cum se îneca şi tuşea şi cum vuia şi scuipa! . \ Tugurlan dezlega snopul, îl lua în braţe, îl răsfira de-a lungul coşului, îi dădea drumul în inima furtunoasă a maşinii şi propria lui inimă îşi mărea şi ea bătăile când câteva clipe mai târziu gura batozei îşi arăta, cu străluciri fulgerătoare, din nou zâmbetul ei metalic. Şi încă un snop, şi apoi iarăşi alt snop, şi mereu cu ochii pe vietatea aceea neostenită, mereu pe ea cu snopi, să nu i se mai vadă dinţii, să înghită fără întrerupere şi să ţină minte că la coş
se află Tugurlan...
- Uăăăăăăaî... Pfiuu... Bagă mai încet!... Pfiu...
De ce să bage mai încet? Cine striga aşa? A, cel căruia i se treiera. Se îneca "maşina şi ieşeau paiele cu boabe! Tugurlan începu să bage mai rar şi inima lui începu şi ea să bată mai rar. Soarele înfierbântat îi dogorea în creştet, dar el nu-l simţea. Urmărind pulberea spicelor, ochii minţii începură
să vadă năluciri. El era aici sus, peste întreaga arie; în depărtare, lumea se pierdea în nimic. Cerul se împreuna cu pământul şi gândul se întorcea îndărăt, neputincios să străpungă orizontul închis. Acolo în depărtare exista ceva încuiat, ceva ca o părere, ca un gând întunecat. Acest lucru ar trebui apucat în mâini, ridicat până în dreptul frunţii şi înfipt în măruntaiele sălbatice ale batozei. Ca în poveşti, ca în basme, ca pe tărâmul celălalt, s-ar auzi atunci o pârâitură asurzitoare. Ar ieşi poate flăcări şi fum. S-ar face poate o mare linişte şi s-ar face şi puţin întuneric. Uimit, Tugurlan îşi luă pălăria din cap şi-şi făcu vânt. Era foarte cald. „După ce o să treier trebuie să împart grâul cu domnul maior", gândi el foarte limpede şi se miră că acest gând, înfierbântat de căldura soarelui, se împrăştiase ca o nălucă spre zarea câmpiei şi îi turburase mintea.
Se uită peste câmpie cu mâna Ia ochi. Nicidecum, dincolo de orizont erau alte sate şi în partea asta se afla Bucureştiul. Acolo trăia domnul maior.
- Uăăăî... Pfiuuu... Urlă maşina în gol! Ce faci, mă, Ţugurlane, ai adormit?
230
începu din nou să dezlege snopii, dar ostenise. După câtva timp se uită
jos să-l vadă pe şeful cetei şi să-i spună să vie cineva să-l schimbe. Dar nu mai era nimeni prin preajmă, numai femei şi fete şi câte-un flăcăiandru cu căruţa. Ce-au făcut, l-au lăsat singur?
Tugurlan mai vârî câtva timp în batoză dar deodată inima îi zvâcni şi mintea i se întunecă de mânie. Adică cum, ei nu-şi dădeau seama că îl ţineau prea mult la coş?
Dar punându-şi această întrebare Tugurlan se pomeni ispitit să afle dacă
într-adevăr ei nu-şi dădeau seama. Fără să înceteze să fie mânios el continuă să bage snopi şi gândul care îl stăpânea, să afle ce era cu ei, i se păru atât de nou şi plin de atâta interes încât oboseala îi mai pieri. „Fir-aţi voi ai dracului, 'ai să vedem cât o să mă ţineţi aici!" exclamă în sinea lui.
Vârând snopii începu să se uite peste arie. Liniştite, mâinile lui îşi vedeau în acest timp de treabă, călăuzite de revenirea ritmică a snopului care urca spre aripa maşinii în vârful furcii celui care se afla jos în căruţă. Alături de el, la celălalt coş, fusese mai înainte un om care nu aşteptase să fie schimbat şi plecase singur, nici nu băgase de seamă când. Da, iată că venea un altul în locul lui, dar să-l schimbe pe el, pe Tugurlan, nu venea nimeni. Tugurlan se şi văzu coborând, căutându-l pe şeful cetei, apucându-l de guler şi înjurându-l. „Să dea dracul, sau Dumnezeu, să încerce vreunul să ţină partea şefului cetei", îşi spuse el.
Noul-venit se urcă la coş şi începu să bage snopi cu pofta celui odihnit.
El chiar îi aruncă lui Tugurlan câteva priviri îngăduitoare şi într-o vreme îi strigă:
