pumnii şi porni încet spre Tudor Bălosu. Păşea cu braţele lăsate în jos şi se ducea drept spre socrul său. Atunci săriră cei trei oameni care munceau cu ziua pentru Tudor Bălosu şi îi ieşiră înainte, dar se dădură totuşi la o parte lăsându-l să treacă spre celălalt. Strigau numai ca proştii, aşa de pomană:
- Mă, Birică, stai, mă! înţelegeţi-vă ca oamenii! Măi băiete!
în acest timp, Victor Bălosu se împletici şi căzu pe mirişte. Căderea lui târzie îl făcu pe un băiat al unui vecin, care se cocoţase pe cutia căruţei, să
înceapă să râdă în hohote şi să arate cu degetul în direcţia aceea. Unul din cei trei oameni îl lăsă pe Birică în pace şi se apropie de cel căzut.
- Să ştii că i-a rupt junghietura gâtului, spuse el uitându-se la Polina şi scărpinându-se la spate.
226
- Aşa-i trebuie, răspunse Polina cu mândrie şi ură urmărind să vadă ce se întâmplă cu tatăl ei.
Tudor Bălosu apucase o secere în mână şi aştepta. Birică se opri înaintea lui şi bolborosi:
- Bă! Vă omor, fir-aţi ai dracului! Vouă nu vă e ruşine, mă? Nu ţi-e ruşine, mă? Nu e fata ta? Nu ţi-a muncit? Nu ţi-a muncit destul, mă? Că acum te fac morman!
Birică vorbi astfel în timp ce oamenii îl tot îngânau trăgându-l de mânecă:
- Măi Birică! Lasă, mă, astâmpără-te! Ajunge!
Birică se potoli şi îi întoarse socrului spatele. Se apropie de Polina şi îşi ridică secerea de jos. Nu se sinchisea de Victor; ştia că n-are să-şi vie repede în fire. Biricăjjrjmisael însuşi o astfel de lovitură dfi Ikiin plutonier când era militâr~şi învăţase mai târziu să lovească, şi el cu_ chibzuială. în acest fel; ştia că o lovitură ca aceasta între ceafă şi osul.capului, dacă e dată pe neaşteptate şi cu putere, poate chiar să omoare pe cineva.
Totuşi Victor Bălosu putu să se adune de pe jos. Se împleticea însă. Se potolise cu totul, era galben şi liniştit. El se apropie de cumnatul său cu paşi rari şi încercă potolit şi în tăcere să se vâre în faţa acestuia. Birică îi propti palma lui lată în piept şi îl opri, vorbindu-i cu milă, rugându-se parcă de el:
- Du-te, măi cumnate, nu căuta belea! Du-te, mă! Vezi-ţi de voiajoria ta, nu mă face să-ţi mai dau una!
- Zi, dai în mine, Birică! spuse Victor blând cu reproş parcă. Dai cu
\ pumnii în mine!
- Du-te, mă, Victore, îl imploră Birică iarăşi.
- Va să zică dai în mine, Birică, sări la mine, pe locul meu! continuă
Victor, în glas cu aceeaşi blândeţe. Bagă de seamă, Birică, să ştii de la mine că...
Victor Bălosu se opri, îşi înmuie şi mai mult glasul şi vorbi şoptit, ca un guşter:
- Birică, mă, Birică! Dacă n-ai să spui tu, „aoleu, mamă, de ce m-ai făcut", ascultă tu aici la mine!
Birică scuipă, se îngreţoşă, făcu un pas îndărăt, îşi îndoi braţele şi spuse scârbit şi sâcâit:
- Du-te, mă! Pleacă, mă, dinaintea mea!
Victor Bălosu se retrase de sub ochii cumnatului şi se duse la căruţă. Se ţinea drept, dar nu mai era bun de nimic, îşi simţea junghietura gâtului fierbinte.
La capul locului, Birică şi Polina începuseră să secere, fără să se sinchisească de Bălosu, care îi lua martori pe oameni de cele întâmplate.
227
VII
în aceste zile oamenii lui Aristide pregătesc maşinile de treierat şi pe la jumătatea lui iulie ei le şi scot pe izlaz. începe să se care grâul la arii şi să fie aşezat în şire. Aceste şire nu sunt altceva decât însuşi satul, construit de astă dată din snopi de grâu.
La treieriş familia trăieşte aici câteva zile neobişnuite, care nu seamănă
cu nici una din timpul anului; adus până aici numai de familie, snopul de grâu intră de astă dată pe mâini străine, pe mâinile cetei fără de care treierişul nu poate avea loc. O căruţă străină va trage lângă şiră, o furcă necunoscută se va înfige în snopi, iar la batoză legătura snopului, legătura aceea cu răsucitura deosebită, care aminteşte familiei de mâna puternică, a tatălui, e desfăcută acum de altcineva. Şi cu toate acestea, o bucurie necunoscută şi de neuitat stăpâneşte pe toţi.
Doi oameni la coş, în amândouă părţile maşinii, două căruţe cu alţi doi oameni, la şiră alte două căruţe care încarcă, la paie doi-trei care să le tragă
în faţă, lângă hambar câţiva care vor duce grâul acasă. Timp de un ceas, sau poate un ceas şi jumătate, vor asuda numai pentru familie, vor glumi încărcând snopii, îşi vor şterge praful de pe faţă trăgând paiele familiei, se vor bucura pătrunzând în curte, trăgând la scara prispei, descărcând grâul...
înainte de a fi pâine, grâul trece astfel şi prin mâinile altora şi sudoarea frunţii care l-a câştigat se şterge mai repede din amintire. Bucuria aceasta Ţugurlan o avea înjumătăţită, deoarece el trebuia să împartă grâul pe din două cu maiorul. Treierişul se începea de obicei cu grâul moşiei, fiindcă maiorul se grăbea să pună mâna pe recoltă şi cerea oamenilor să secere întâi grâul lui.
Avea administraţie puţină, nu ţinea recolta în magazii, o vindea repede şi
pleca din sat. La treieriş stătea lângă maşină aşezat pe marginea hambarului, cu capul gol, într-o cămaşă colorată, cu mâneci scurte şi se uita cum curge grâul din batoză.
„înghite praful degeaba, domnul maior", spuneau oamenii parcă cu un anumit regret.
în dimineaţa treierişului Ţugurlan se sculă mai devreme şi se apucă să
golească odaia, să facă loc unde să pună grâul. Muierea se sculă şi ea şi îl sculă şi pe băiat.
- Stane, îl întrebă ea pe bărbatul ei, când ne vine nouă rândul la batoză?
- Nu ştiu, pe la prânz, răspunse Ţugurlan grăbit.
