VIII
A doua zi pe la prânz, după ce treierase şi îşi cărase paiele acasă, Ţugurlan se duse la Ion al lui Miai.
- Ioane, hai la moară să măcinăm de pâine, îi spuse.
- Taman asta vream să-ţi spun şi eu, răspunse Ion al lui Miai, care treierase şi el de dimineaţă. Mergem cu căruţa mea, sau să aduc calul la tine? mai întrebă el.
- Adu calul să mergem cu căruţa mea, hotărî Tugurlan. Tu du-te înainte şi
pune-te pe listă, că o fi gloată la moară.
Era într-adevăr gloată dar foarte mulţi oameni măcinau puţin şi mergea repede, încât le veni rândul înainte de a se face seară. Se măcina necontenit, ziua şi noaptea.
Fiindcă tot era acolo, Ţugurtau îl lăsă pe Ion al lui Miai la căruţă şi se duse pe la cumnatu-său^ţţjggre. Nu-l mai văzuse din ziua aceea şi era curios să ştie ce făcuse, daca^i lui Aristide îl dăduseră sau nu afară. Nu-l vedea pe acolo pe la moară şi bănuia că da, dar era mirat că judecând după
îngrijorarea Iui din ziua aceea, ar fi trebuit să vină să-i spună şi iată că nu venise. „Poate că nu l-au dat!" îşi spuse Ţugurlan şi intră în curtea cumnatului.
Armeanca nu era acasă. Nevastă-sa, sora lui Tugurlan, era în curte, cocea pâine afară, în ţest, se simţea mirosul de departe. Când îl văzu pe fratele ei, femeia se ridică în picioare.
- Bună ziua, didă! spuse Ţugurlan apropiindu-se. Sora lui nu era mai mare ca el decât cu doi ani, dar el o respecta spunându-i didă, învăţat de mic de părinţi, şi cu anii respectul acesta nu scăzuse, ci dimpotrivă. Ce faci, coci pâine?
- Mai mult pentru copii, că pentru noi... răspunse sora şi se uită alături la copiii care stăteau pe lângă ea. Traiane, uite unchiul! spuse ea.
Avea o voce moale şi dulce şi nişte ochi negri. Lui Ţugurlan nu-i scăpă
felul cum rostise ea cuvintele „că pentru noi" şi nici privirea care completase:
„s-a întâmplat ceva rău, am să-ţi spun îndată".
- Uite unchiul! repetă ea cu vocea ei bogată, în care dragostea pentru copii căpăta o tărie care nu lăsa loc nici unei îndoieli: era o mamă care ar fi ştiut să-şi apere copiii tot atât de bine ca şi un bărbat.
Pe Traian, care îl arăta ea, şi care era cel mai mic, îl ţinea în braţe o fetiţă
de vreo treisprezece ani. Se cam căznea cu el, era cam greu. Traian era aproape gol, cu burta neagră, arsă de soare; cu capul cât un dovleac şi cu nişte ochi de asemenea mari, larg deschişi, şi nemişcaţi; stătea cuminte în braţele sorei, cu mâinile încolăcite de gâtul ei.
236
- Traiane, unchiul, unchiul! zise şi fetiţa şi răsucindu-şi gâtul îl pupă pe copil pe obraji, apăsat, cu poftă.
în acest timp, se apropie o cloşcă croncănind, cu o grămadă de pui de raţă care se şi revărsară printie picioarele lor; unii din ei se opreau pe labele picioarelor mamei, care aveau culoarea prafului şi o ciuguleau cu ciocurile lor late de unghiile degetelor.
- Vasilico, ia du-te tu pe măgură şi când o fi pâinea gata te chem eu, spuse mama. Hai că trebuie să vină şi tat-tău şi frati-tău şi te chem eu!
După ce fetiţa plecă, Tugurlan se aşeză jos pe troscotul verde al bătăturii.
- Da' unde e Grigore? întrebă el.
- E dus cu Pavelică la obor, să încerce să cumpere un cal, zise sora. Nu ţi-a spus că l-au dat afară?!
- Nu, răspunse Ţugurlan cu ochii mari.
- L-au dat afară şi pentru locul ăsta - femeia arătă cu mâna spre moară -
ne-au scos ochii cu o mie de lei. Mai aveam strânşi vreo mie şi el s-a gândit să ia un cal. /
- Şi voi ce faceţi, staţi aşa? întrebă Ţugurlan nedumerit.
- Nu ştiu ce e cu el... I-am spus să nu ia mia de lei şi nu ştiu ce mi-a
bălmăjit, că ştie el ce face.
- A venit şi la mine şi mi-a spus şi n-am înţeles nimic! se miră din nou Tugurlan.
- Uite-l că se întoarce, zise femeia, şi o strigă pe fetiţă să vină să
mănânce pâine.
Armeancj se bucură când, fl_ văzu peJ^ugurlan^Se; aşezară,Joţj_ge iarbă
şi femeia Jrâgă vătraiul în capul ţestului. Când scoase pâinea aproape că se îmbătară. Privirile li se lărgiră, chipurile li se făcură frumoase. Femeia se închină, iar Armeanca, fiul său cel mare şi Ţugurlan îşi luară pălăriile de pe cap. Femeia rupse pâinea şi le dădu bucăţi mari care în mâinile lor palpitară
de dogoare şi abur, parcă ar fi fost vii. începură să mănânce cu o lăcomie curată şi reculeasă şi timp de câteva minute nimeni nu scoase nici un cuvânt.
i - Mă, borţosule, îl mângâie apoi Armeanca pe Traian cel mic. E
bună
; pâinea, mă? Dar la secere de ce nu vreai să te duci?
