Nu putuse cumpăra un cal, erau grozav de scumpi. Ţugurlan schimbă o privirre cu soră-sa şi nu zise nimic.
- Şi acum ce-ai să faci, cumnate? se răsuci în cele din urmă Ţugurlan, ridicându-se să plece. Mi se pare că n-o să ai încotro şi o să trebuiască să iai pământ de la moşie.
237
Armeanca vru să răspundă, dar câinele începu să latre spre grădină şi se uitară toţi într-acolo. Ţugurlan rămase înmărmurit. Ion al lui Miai se apropie alergând şi strigând:
- Ţugurlane! Mă, Ţugurlane! Ha! Hai că m-au bătut ai lui Aristide!... Auzi tu, mă?!... M-au bătut!...
Săriră în picioare cu chipurile ţepene ca de lemn. Cu un glas încordat, dar păstrându-şi cumpătul, Ţugurlan întrebă ce este. Ion al lui Miai însă nu putu spune nimic limpede, numai înfăţişarea lui era grăitoare. Avea privirea înspăimântată şi buza de sus, cu mustaţa pe ea, i se strâmba într-un fel de neîndurat. Spunea ceva de nişte saci, adică chiar aceia cu care veniseră la moară, zicea că al lui e mai mare de cinci duble, a cerut să i-l cântărească şi i-a cântărit Tache.
- Ei, şi? întrebă Ţugurlan.
- {ŞHEâ-ce-am măcinat..am,cerut.să mi-l cântărească din nou, mi l-a^
cântărit şi era mai puţin. Eu am zis că de ce şi el s-a pus cu pumnii pe*
mine... S-a pus cu pumnii pe mine, în dumnezeujpe mama lui! începu să urle Ion al lui Miai tremurând din tot trupul.
Atât glasul cât şi gesturile şi privirile sale aveau ceva care dovedeau că
toată fiinţa lui era o rană vie de durere şi jignire. Se uita la Ţugurlan ca un copil şi uitătura sa disperată şi rugătoare îţi făcea rău.
Ţugurlan însă rămase nemişcat. „Săracul Ion al lui Miai, gândi el, a făcut-o fiartă şi acum vine la mine ca şi când eu aşi fi frate-său"...
- Mă, Ioane, încercă Ţugurlan să-l domolească. Tu cum ai obiceiul să-ţi dai drumul la gură, nu prea îţi dai seama ce faci! Nu cumva l-ai înjurat pe ăla?
- Mă, nu i-am zis nimic! se prăbuşi parcă Ion al lui Miai implorând.
Ţugurlane, nimic nu i-am zis! Nimic!
„O fi având şi el dreptate! gândi Ţugurlan. Şi la urma-urmei, cine e Tache ăsta de crede că poate să dea cu pumnul în oameni?"
- Ia hai acolo! spuse el. Grigore, hai şi tu!
Până acolo Ţugurlan întrebă care era Tache. Tache, răspunse Armeanca, e acela mai mic care a ieşit acum din şcoală şi i-a luat lui Armeanca locul.
E mare şi gras, are un cap cât ciutura şi nişte pumni ca baroasele.
- Să dea cu ei în mă-sa şi în ta-său, dacă are aşa pumni, nu în oameni, spuse Ţugurlan liniştit. Unde e? Arătaţi-mi-l şi mie!
Fără să bage ei de seamă, venise în urmă şi sora lui Ţugurlan cu băiatul.
Când ajunseră printre căruţe, ea se apropie de fratele ei şi îl apucă de braţ.
- Stane! porunci ea.
- Nu, zise Ţugurlan, vreau să văd dacă e adevărat că e făină mai puţină.
- N-ai să poţi vedea!
238
- De ce?
- N-au să-ţi cântărească.
- Ba trebuie să cântărească, spuse Ţugurlan cu un glas înalt, făcându-i pe cei din jur să se înfioare. Ioane, hai încoace cu mine!
Mergeau printre căruţe cu paşi mari şi încordaţi. De câteva ori oamenii îl înconjurară, încercând să-l oprească, dar el le spuse că dacă sacii lui cântăresc atât cât trebuie n-o să fie nimic.
Auzi ce prostie! Vrea să cântărească făina când toată lumea ştie că fiii morarului „trăgeau" de mulţi ani. Chestia asta n-o mai discuta nimeni.
- Ce! strigă Ţugurlan uluit.
- Tu şi cuJon alJuJLMiâiJlU-Slisţi de„chestia-asta?-.râsF cineva.
- Las-o moartă, Ţugurlane!
- Cum?!
îl lăsară în pace. Ăsta parcă era căzut din cer, se mirau ei. Ăsta abia acum află cine erau ai lui Aristide. Ba mai rău: nu ştia nici ce putere aveau, că nimic bun nu ieşea dacă te ridicai împotriva lor. Dar dacă nu ştia aceste lucruri trebuie lăsat să le afle; nu te puteai numi un om întreg dacă nu ştiai cu cine trăieşti în sat.
Ţugurlan într-adevăr nu ştia acestejucrurj. Dacjnj>_-arJî^p_us_că_av£rea lui Aristide şi a fecioriîor~săi era de două ori .mai. mare dedtjnoşia maiorului ar fi rămas buimăcit. Şjji:aj ,fi,<*ezut.âLnicLun.caz_că_oamenîi care munceau cu ziua pe, pământurile lui AristideJrăiau,tot aţâţ de rău ca şi el. Faptul că
Aristide avea trei maşini de treierat, o moară cu valţuri şi o fabrică de ulei aici în sat şi gata să fie terminată în Tătărăşti altă moară şi presă de ulei, aceste lucruri le ştia, nu i se părea de mirare; cineva trebuia să aibă maşini de treierat; maşina de treierat şi moara cu valţuri, care îţi făcea făina albă de ţi-era milă să pui mâna pe ea, erau nişte minuni. Altceva era cu pământul; un om singur să aibă sute de pogoane de pământ, cum evea maiorul, în timp ce Ţugurlan să nu aibă nimic, asta nu mai era Q minune. Moara şi fabrica de ulei şi maşinile de treierat nu puteau fi împărţite. Dar moşia? Nu ştia că pe lângă moară şi maşini de treierat Aristide mai aveji cel puţin o sută de hectare de pământ şi mai mult de douăzeci de hectare de pădure şi vie...
încât faptul că Tache, feciorul lui Aristide, îl bătuse pe Ion al lui Miai pe nedrept i se părea lui Ţugurlan ceva de neiertat, tot atât de grav ca şi când ai descoperi că într-o familie tatăl îşi leagă copiii cu capul în jos. Există o putere şi un drept al tatălui asupra copiilor şi există şi o putere şi un drept al celui care are moară asupra celor care macină la ea, ai putere ca la urma urmei, dacă nu-ţi place de Ion al lui Miai, să-l goneşti de la moară şi să nu-i dai voie să macine, dar de unde dreptul să-l loveşti?