- Ce e, bă, ce cauţi aici, de ce nu-ţi plăteşti impozitele? Ce, bă, vreai să ţi le plătesc eu din buzunar?!

Şi se mai uită odată furios şi apoi, pufnind, puse mâna pe toc şi îşi văzu de scris.

Moromete, după ce rămase o clipă locului, se urni spre biroul perceptorului şi se aşeză pe un scaun în faţa lui.

- Dom'le Lisandre, zise el reflectând, de ce oi fi zicând dumneata că

trebuie să strigi aşa la mine? Crezi că sunt surd?

Perceptorul nu zise nimic. Tocmai termina, semna şi ştampila o hârtie şi arăta ca şi când n-ar fi fost nimeni în birou. Trase un dosar dintr-un raft şi vârî acolo copia hârtiei pe care o ştampilase.

- Vasile! urlă el apoi spre o uşă închisă. Adu nişte apă, Vasile... şi îl înjură pe Vasile de născătoarea mamei lui. Ce vreai, bă? se adresă apoi lui Moromete. Nu pot să te amân. Lasă-mă în pace că am treabă.

Moromete însă începu să-i explice că era cu neputinţă să vândă acum grâul şi că dacă îl amână cu vreo trei luni...

- Nici două zile, nici două ceasuri, izbucni perceptorul după ce bău cu sete apa pe care i-o adusese Vasile. Veniţi aici la mine, urlă el, parcă eu aş fi statul, să vă scutesc de impozite! Statului trebuie să-i plăteşti, nu mie şi nu mai veniţi voi la mine de pomană! Du-te acasă şi vinde şi plăteşte că n-am ce să-ţi fac.

- Nu pot să plătesc, ce-ai să-mi faci?! se supără brusc Moromete.

- Bă! îţi iau vita din bătătură!

- Cu ce drept?

- Trebuie să plăteşti!

- Nu se plătesc impozitele acuma! Statul nu-ţi cere dumitale să-mi pui acuma sula în coaste, când eu n-am de unde să dau. Aşteaptă până la iarnă, că statul are destui bani, nu ca mine care...

286

- Te-am amânat cât am putut, Ilie, spuse perceptorul deodată cu alt glas, ca între ţărani. Anu ăsta Finanţele e mai al dracului ca oricând, ascultă-mă pe mine. Nimic, nici o săptămână! Azi-mâine trebuie să plăteşti. Scurt.

Moromete se ridică şi plecă. Nu se putea, nu-i venea să creadă. Pe drum însă se nelinişti şi se întoarse îndărăt, dar nu la perceptor, ci la secretarul primăriei. Era adevărat că trebuia să plătească neapărat acuma? Cum adică, nu se putea să-l amâne cu vreo două-trei luni? Ce însemna funia asta cu care perceptorul vroia să-l strângă de gât tocmai acuma când grâul...

- E cam groasă, nea Ilie, mi se pare că nu se poate, îi explică secretarul.

Dacă vrei, mă duc eu să vorbesc cu el, dar nu ştiu dacă... Stai aici, să

vedem, că mie o să-mi spună.

Secretarul intră în biroul perceptorului şi se apleacă la urechea acestuia:

- Domn' perceptor, mai amânaţi-l pe Moromete până după culesul porumbului. Vă rog eu!

Mustăţile mari ale perceptorului tresăriră. Se întrerupse din scris şi-şi aţinti privirea asupra tânărului. Deodată urlă:

- Du-te, mă, dracului, Oprescule, fir-ai al dracului să fii! Ieşi afară! Uite ici circulara 400 020. Ia şi citeşte... pe mă-ta de secretar!

Secretarul însă nu se sinchisea de toate aceste înjurături; rămase serios

ca şi când ele nici n-ar fi fost pronunţate.

- Dom' perceptor, vă rog eu! insistă el. Perceptorul mormăi, cu fruntea în hârtii:

- Bine-bine! Vezi să nu te pomeneşti cu călimara asta în cap. Şi după ce mormăi astfel, deodată îşi ieşi iar din pepeni: Du-te, mă, dracului... pe mă-ta, Oprescule!

- Dom' perceptor, vă rog eu! zâmbi de astă dată secretarul. Perceptorul răspunse atunci prieteneşte, cu un glas binevoitor, ca între funcţionarii primăriei care îşi cunosc bine afacerile, se acoperă între ei şi se servesc unii pe alţii.

- Nu se poate, mă, Oprescule. Zău nu se poate. Uite ici ordinul 400 020!

- Dă-l dracului de ordin, dom' perceptor, dacă vreţi dumneavoastră!

Perceptorul sări în picioare cu ochii holbaţi; mustăţile îi tresăreau cu nervozitate:

- Bă, fire-al dracului, nu mă scoate din sărite!

Perceptorul l-ar fi amânat direct pe Moromete, fără intervenţia secretarului, deoarece Moromete era unul din acei oameni care trebuiau consideraţi. Dacă unul ca Moromete nu-l vorbea de rău pe perceptor, acesta putea să-şi vadă tihnit de treburile lui perceptoriale, care dacă ar 287

fi fost cercetate de cineva, multe pensii neplătite, sau impozite plătite de două ori, sau impozabili omişi din roluri, ar fi ieşit la iveală. Perceptorul făcuse însă destul pentru de-alde Moromete, îi amânase şi-i păsuise cât se putuse de mult, dar în ultima vreme sumele lor se îngroşaseră şi trebuia neapărat să-i execute.

XIX

întorcându-se acasă, Moromete se pomeni cuprins de mânie împotriva lui Achim. Faptul că acesta nu trimisese până acum nici un leu nu i se mai părea deloc firesc. Preţul grâului răsturnase toate socotelile şi ideea că banii câştigaţi de Achim li se cuvin lui Paraschiv, Nilă şi acestuia, nu numai că nu mai era bună, dar comparată cu ameninţarea care se ivise fără veste asupra familiei i se părea acum lui Moromete nesăbuită. Achim stătea acolo cu mii de lei în buzunar, iar aici tatăl era silit să-şi plece fruntea în faţa trufaşului Aristide. Pentru ce? Pentru că Achim chefuia în cârciumi cu muierile?

Nici nu ajunse bine la poartă şi Moromete strigă:

- Paraschive, Nilă!

Paraschiv nu se arată îndată şi atunci Moromete strigă din nou, de astă

dată cu o voce mai joasă, mai turbure:

- Paraschive, Nilă!

- Ce e, bă? răspunse Paraschiv apărând din fanar, unde dormea (noaptea fusese la fete). Ce-ai cu mine? era cam supărat că îi strica somnul. Ce strigi aşa?

- Bă, zise Moromete cu aceeaşi voce joasă, apropiindu-se cu paşi măsuraţi şi ameninţători de fanar, ce e cu Achim de nu trimite nici un leu? Ce face el acolo la Bucureşti de nu trimite nimic?

Luat fără veste, Paraschiv înlemni acolo sus şi în prima clipă nu fu în stare să scoată nici un cuvânt.

- Mă, tu auzi? -Aud.

- De ce nu trimete?

- Cum nu trimete?! făcu Paraschiv buimac.

- Mă, tu eşti nebun? exclamă Moromete uluit şi Paraschiv îşi veni în fire.

înţelese din glasul tatălui că nu e nici o primejdie, că tatăl său era doar mânios, dar nu avea nici o bănuială.