- Ho! se supără mama îndârjită şi ea. Am zis şi eu ca să ştie şi el ce greu n'e.

- De ce să ştie? Ce vină are el?

- N-o fi având, dar ce-o să ne facem acuma fără lâna şi laptele cu care mai trăiam? O să curgă trenţele de pe noi şi-o să ajungem ca şofranul.

Moromete se posomorî, îşi vâra fruntea în ziar şi nu mai zise nimic.

Nimeni nu putea să-şi închipuie câtă bucurie simţea Paraschiv auzind toate acestea. Ar fi vrut să fie de faţă când avea să-şi dea seama că oile şi caii nu mai erau ale lor. Atunci ar fi vrut să-l audă pe tată dacă îl mai ţineau curelele să-l facă pe Niculae boier. Paraschiv vedea limpede dezastrul şi nu numai că n-avea nici o remuşcare dar socotea că tot nu era destul. Ar fi vrut ca lotul de pământ al mamei vitrege să fie înjumătăţit, 290

291

să nu se poată mărita Tita şi Ilinca decât cu câte un pogon, iar Niculae, căruia îi intrase în cap să ajungă boier pe spinarea altora, să rămână aci şi să muncească. în general să muncească toţi (adică să muncească din greu!) şi să se înveţe minte că nu merge aşa să-ţi baţi joc şi să te crezi mai deştept decât alţii (în mintea lui Paraschiv erau el, Achim, Parizianu şi Guica, pe linie de familie, şi Tudor Bălosu, din-afară; de aceştia toţi tatăl îşi bătuse totdeauna joc). Cu toate că Paraschv îşi dădea seama că tatăl său ar putea să se răzbune trecând pe numele mamei vitrege casa şi locul de pe ea şi chiar să vândă un pogon de pământ ca să-şi cumpere alţi cai (Paraschiv nu ştia că Aristide cerea şi el datoria tot acum), îşi spunea că făcea să se piardă

din averea lor un pogon de pământ faţă de lovitura pe care le-o dădea. Tatăl n-avea să îndrăznească să se răzbune mai mult, deoarece fugind de acasă

toată lumea avea să creadă (şi Guica avea să aibă grigă ca acest lucru să se întâmple întocmai aşa) că băieţii lui Moromete au fost „goniţi" de tatăl lor din pricina mamei vitrege şi a copiilor acesteia, care vor să pună mâna pe averea tatălui.

XX

După-prânz Moromete se duse la primărie şi-i dădu lui Achim o nouă

telegramă: întoarce-te acasă urgent" se păru că nu-i de ajuns, şi mânios adăugă „altfel vin eu peste tine". "Pfecuseră destule zile pentru ca Achim să fi putut să trimită bani şi nu trimisese. Moromete nu înţelegea de ce, dar acum

când se făcuse limpede că oile trebuiau vândute, banii pe care presupuneau că Achim îi avea, nu-l mai interesau.

De mânios ce era avea o dorinţă nemărturisită, asemănătoare aceleia de anul trecut când cu dusul lui Paraschiv la munte, când de-abia izbutise Paraschiv să nu iasă în pierdere cu porumbul: dorea şi acum ca Achim să nu fi făcut nimic la Bucureşti şi să-i piară lui Paraschiv pofta, o dată pentru totdeauna, de a-şi mai învinui tatăl că nu-l lasă să se pricopsească.

Ieşind din primărie, Moromete se întâlni pe scări cu Dumitru lui Nae.

Dumitru lui Nae, un om care te făcea să te bucuri atât de mult văzându-l şi auzindu-l, de câteva săptămâni nu-l mai vedea şi nu-l mai auzea nimeni.

- Dumitre! îl strigă Moromete cu glasul său uluit de uimire, uitând numaidecât de el însuşi. Ce este cu tine, domnule? yt Cu statura sa înaltă şi dreaptă, cu bărbia pătrată şi frumoasă prin lăţimea jŞ\ bărbătească şi cu paşii săi largi, Dumitru lui Nae îţi făcea rău să-l vezi pacum ce fel de înfăţişare căpătase. Mergea cu fruntea în pământ şi arăta posomorât, copleşit de nelinişte şi tristeţe. Era greu să mai crezi că aveai în faţă acelaşi om al cărui râs se ridica leneş şi puternic prin coroanele salcâmilor lui Moromete când acesta povestea despre familia lui Traian Pisică.

292

- Dumitre, uită-te, domnule, la mine, când îţi vorbesc!

Dumitru lui Nae îşi ridică fruntea. Ochii lui erau şi ei pe potriva staturi şi când se uita undeva, erau largi şi luminoşi; o uriaşă lume nevăzută îş

dezvăluia tainele în această privire; în clipa aceea, dacă spunea: „Are si plouă", vedeai parcă pământul plutind în spaţiu şi undeva pe rotundul lui deasupra câmpiei Dunării, nori îngrămădiţi să se descarce; iar dacă spunea;

„Uite-l pe Marmoroşblanc", milioane de marmoroşblanci îţi apăreau călcând agale prin satele lumii.

Acum însă privirea lui era întoarsă în sine şi ceea ce vedea acolo înăuntrul său îl împiedica să mai înţeleagă ceea ce se petrecea în afară.

- Ce este, Moromete? şopti el.

- Păi se poate una ca asta, Dumitre?! exclamă Moromete supărat. Tu nu-ţi dai seama? Nu este îngăduit! Nu se poate ce faci tu!

Exclamaţiile lui Moromete aveau atâta căldură şi reproş încurajator încât în privirea mohorâtă a lui Dumitru lui Nae pâlpâi o rază de speranţă.

- Nu se poate să meargă aşa, Dumitre, înţelege şi tu! exclamă Moromete mai departe. Dar cş, suntem copii? Unde te duci tu acuma?

- Să vorbesc cu perceptorul.

- Nu te mai duce, că te duci degeaba, nici măcar nu vrea să stea de vorbă. Dă-l în mă-sa de perceptor. Hai acasă şi vezi-ţi de treabă... Ne strânge de gât, Dumitre! strigă deodată Moromete cu un glas înalt, iar Dumitru lui Nae tresări şi rămase hipnotizat de privirea cu care fuseseră însoţite aceste cuvinte, o privire pe care nu i-o cunoştea, bolovănoasă şi fulgerată de lumini ameninţătoare. Crezi tu că un popor întreg o să rabde să ne ia bucatele pe nimic? continuă Moromete să strige. Fii liniştit, Dumitre! Te ştiam om în toată

puterea cuvântului. Ori ridică preţul la grâu, ori scad fonciirea; până atunci să

nu dăm ce e ăla un bob de grâu.

- Şi fonciirea cu ce-o plătesc?

- E vreme până la primăvară.

- Şi dacă îmi ia vita din bătătură?

- N-o ia, afirmă Moromete cu tărie. Ascultă aicea, nu se poate să facă ei una ca asta... Nu se poate, fiindcă e pericol, te rog să mă crezi... Cu mine e

altceva, adăugă apoi după câteva clipe de tăcere, coborând glasul, am luat de la Aristide nişte bani şi mi-i cere acuma. M-am apucat şi cu o parte din ei am făcut gardul ăla, ţi-aduci aminte. Toate alelalte le terminasem şi mai rămăsese gardul, observă el ironic. Dar Dumitru lui Nae nu numai că nu râse, dar nici măcar nu pricepu.

Perceptorul însă era departe de a fi de aceeaşi părere cu Moromete.

Fără să se sperie de vreun pericol şi după ce lăsase mai întâi să se creadă

că nu-şi va pune curând în practică ameninţările, în dimineaţa următoare 293

întâlnirii lui Moromete cu Dumitru lui Nae el formă o comisie din

^funcţionarii primăriei şi însoţit de şeful de post porni fără veste prin sat "si începu sechestrările. Singurul pericol de care se temea erau câinii. într-adevăr, aceştia urlau în voie; jandarmul ameninţa că va trage cu puşca în ei.

Ţăranul lăsa dulăul să urle cu tot gâtul, ca şi când asta i-ar mai fi folosit la ceva. Pe drum, în urma comisiei, veneau câteva căruţe. în ele erau puse covoarele şi velinţele, hainele, lăzile de zestre, tot ceea ce comisia scotea la vânzare din casele impozabililor. O spaimă şi o zăpăceală cumplită le apucă

mai ales pe femeile care aveau fete de măritat. Nu era însă greu de ascuns lada de zestre sau covorul, dar unde putea fi ascunsă căruţa sau plugul, sau vita din grajd? Şi chiar dacă şi acestea puteau fi ascunse, unde putea fi atunci ascunsă casa în care stăteau? Se punea sechestru chiar şi pe casă, dacă omul avea datorii mari.

O femeie trecu prin faţa porţii Moromeţilor şi dădu de veste.

- Catrino, piteşte ţoalele că a plecat percitoru prin sat!

- Ilinco! Tito! strigă mama speriată.

- Paraschive! strigă şi Moromete de pe prispă. Pune caii şi plugul în căruţă şi du-te la lot.

Aşadar zadarnic îşi închipuise că primejdia avea să-l aştepte pe el s-o întâmpine pregătit. Din depărtare se auzeau urletele câinilor.

Moromete plecă repede la Iocan să se împrumute de la el până venea Achim cu oile, dar Iocan îi spuse că n-a vândut nici el grâul şi că deci n-are de unde să-i dea. Nemaiştiind ce să facă, Moromete se întoarse îndărăt şi se duse la Scămosu. Acesta era negustor de găini şi nu se putea să n-aibă şi să

nu-l împrumute.