de ce să fie îngrijorată.

Ea nu se înşela, dar n-avea de unde şti că teama lui Paraschiv era d altă

natură; el făcuse o prostie lăsând să i se simtă o parte din gânduri se temea că dacă mama vitregă vorbaşte, tatăl ar putea deveni bănuito în aceste zile el se arătă mai vorbăreţ şi mai vesel şi se interesă chiar d examenul lui Niculae, întrebându-l de câteva ori cu bunăvoinţă:

- Ei, şi acuma când te duci la şcoală, Niculae?

- Peste două săptămâni, răspundea Niculae şi mama auzea şi îşi spune că, deci, făcea bine tăcând.

în duminica următoare, însă, dimineaţă, intră în curte Jupuitu. Nu era

„nimeni" acasă, adică tatăl era pe la oameni. Dar agentul de urmărire se aşeză pe prispă şi porunci scurt:

- Să vie imediat aici!

Moromete nu era departe, era la Dumitru lui Nae, pe marginea şanţului, şi veni repede acasă.

- Moromete, \îl întimpină Jupuitu, ridicându-se în picioare, plăteşte fonciirea. \

- Păi n-am plătit-o?! exclamă Moromete plin de uimire şi se opri la distanţă, cu mâinile în şolduri.

Dar agentul, posomorât, nu mai stătu ca înainte la discuţie. Moromete vroia să spună că dacă a plătit acum trei luni jumătate din ea, însemna că a plătit-o toată; începea iar comedia şi agentul se săturase.

- Dacă peste două ceasuri nu vii imediat la primărie să plăteşti, mă întorc cu şeful de post şi-ţi iau vita din grajd, spuse el. Bună-ziua!

Moromete, ca de obicei, nu se sperie de această ameninţare. E drept că

niciodată nu se arătase Jupuitu atât de categoric, dar poate că îl lua şi pe el la rost perceptorul şi înţelese că trebuie să se ducă iar pe la primărie şi să

facă ce-o face să amâie plata până mai încolo... Trebuia să vorbească cu perceptorul, numai acesta putea să-l amâie.

Plecă liniştit la primărie. Nu se putea, doar nu erau nebuni; la iarnă preţul grâului avea să se ridice de două ori cât acum, avea să vândă şi să

plătească atunci, era limpede ca lumina zilei, doar n-o să-l silească să piardă

jumătate din grâul pe care îl mai avea. Pierduse pentru Niculae fiindcă n-avusese altă scăpare, dar în chestiunea asta plătise totdeauna când îi venise mai bine.

-- A! Ce faci, Moromete, bine că te văd! exclamă primarul din biroul său, care avea geamul deschis spre şosea. Se apropie de geam şi îl chemă pe Moromete înăuntru: hai că am ceva de vorbit cu dumneata!

Moromete intră, dar primarul rămase în picioare: nu-i întinse mafia lui Moromete şi nici nu-i spuse să stea pe scaun.

- Am avut de două ori întrunire la bancă, spuse el. Credeam că ai să vii cu Cocoşilă şi cu Dumitru lui Nae, dar nu te-am văzut.

Moromete nu-i răspunse imediat şi Aristide îi întoarse spatele şi se duse la fereastră. Avea neplăceri.

întâmplarea cu Ţugurlan se răspândise în tot satul şi de teamă să nu se repete şi cu alţii, trebuise să-i poruncească lui Tache să se poarte cu grijă cu oamenii. Nu izbutise nici şeful de post, care negase că i s-ar fi luat arma în ziua aceea şi legiunea de jandarmi n-avusese ce să-i facă. Apoi, ce se întâmpla acum, de ce nu mai veneau oamenii la întruniri? Nu înţelegea, nu credea că din pricina scandalului de la moară cu Ţugurlan.

284

Ţugurlan nu plăcea la nimeni, era un om pe care îl înjurau mulţi, iar cei care nu-l înjurau puţin le păsa de el. Nu asta era pricina. Cu o săptămână în urmă avusese loc o întrunire a ţărăniştilor cu Crâşmac şi nici la ei nu veniseră

cine ştie ce partizani. Situaţia politică era turbure, circulau zvonuri ciudate despre legionari şi despre faptul că partidele aveau să fie desfiinţate. Pretorul îi informase că legionarii aveau să se prezinte şi ei în alegeri şi că, spre deosebire de alte daţi, nu-i mai împiedica nimeni să facă propagandă.

Aristide, care găsise într-o zi o broşură legionară printre cărţile feciorului său Tache şi citind-o se îngrijorase, îl întrebase pe pretor ce fel de program aveau legionarii şi pretorul îi spusese că nici el nu înţelegea nimic, dar că din moment ce era vorba de acei oameni care îl împuscaseră pe Duca şi care umblau mereu cu pistoalele la ei, nici nu mai era nevoie să înţelegi. Toate acestea erau însă numai zvonuri: Aristide nu vedea cum ar putea partidul liberal să lase puterea din mână, să se lase adică desfiinţat de către rege...

Dar atunci de ce se zvonea? Dacă partidul liberal cădea, cădea şi el, Aristide. Cine l-ar mai fi ales?

- Ai? De ce zici că n-aţi venit la întrunire?

Şi se întoarse de la geam şi de astă dată se aşeză pe biroul său.

- Adică cum, se miră Moromete, veniră alegerile şi nu ne văzuşi pe noi votând?!

- Da, dar de ce n-aţi venit la întrunire?! Era foarte important să veniţi la întrunire, să vă vadă lumea pe toţi, pe dumnatea, pe Cocoşilă, pe Dumitru lui Nae... în fine, ce mai faci? Ai vândut grâul?

Privirea lui Moromete se lărgi.

- Ce te uiţi aşa la mine?! zise Aristide fără chef. Ştii de ce te întreb.

- Păi tocmai asta bag şi eu de seamă, doar nu ţi-o fi venit în gând să-mi ceri banii ăia, se îndoi Moromete.

- Ba chiar mi-a venit, zise Aristide tăios. Nu pot să vând grâul la preţul ăsta şi îmi trebuiesc bani.

- Păi nici eu nu pot să vând, zise Moromete deodată întunecat şi hotărât.

Cum o să vând?!

- Asta nu mă priveşte! replică primarul ridicând puţin glasul.

Era neprietenos şi se vedea că n-are de gând să ierte un om care nu-şi ţinuse promisiunile faţă de el. îl împrumutase cu bani, dându-i clar de înţeles că, la rândul său, Moromete să redevină ceea ce fusese odinioară, omul săujn politică. MjOTom^^rimise banil_^.jnju^,ruş6,şe .şă vină la întrunire.

"~ - Nu mă priveşte şi nici nu vreau să am discuţie. Eu nu împrumut la nimeni; te-am împrumutat pe dumneata din prietenie dar acum am nevoie de bani!

- Domnule...

285

- Moromete! îl întrerupse primarul şi îl fixă cu o privire cenuşie. Nu mă

face să-ţi spun încă o dată că în trei-patru zile trebuie să vii să-mi dai banii.

Bagă de seamă! îl ameninţă.

Moromete avu un gest fulgerător de a vârî mâna la brâu şi de a arunca îndată banii, dar mâna înrămase încleştată acolo! întâi că nu avea toţi banii, avea doar trei mii da lei, şi apoi din aceşti trei mii de lei două îi trebuiau pentru Niculae. îşi plecă fruntea, se întoarse şi ieşi fără să dea bună-ziua. Pe coridor se clătină o clipă, dar îşi reveni. îşi ridică fruntea şi se îndreptă spre uşa pe care scria perceptor.

Când intră, perceptorul îşi ridică privirea din hârtii şi se uită ţintă la el. Se

uită doar câteva clipe; aşa cum arăta, cu mustăţile mari şi blajine, părea un om cumsecade care va asculta cu bunăvoinţă şi înţelegere ceea ce i se va spune; dar deodată el izbucni: