239
Ţugurlan era foarte liniştit, dar aceste gânduri îl stăpâneau cu atâta putere încât nu vedea cum ar mai putea să rămână liniştit şi bucuros cu el însuşi, cum se simţea în ultima vreme, dacă ar lăsa lucrurile aşa cum se petrecuseră. Bucuria de a fi liniştit şi împăcat n-ar mai avea nici o valoare.
IX
îl căuta pe feciorul lui Aristide cu nişte priviri negre, strălucitoare, cu chipul alb şi înţepenit. Tache se afla la marginea poienii cu căruţe, împreună
cu unchi-său Năstase. Venise un convoi dintr-un sat vecin şi u treceau pe listă pe aceştia care n-aveau moara lor în sat...
Ţugurlan îl zări şi, cu Ion al lui Miai după el, se îndreptă într-acolo. Se apropia cu paşi rari, cu fruntea sus, şi cei care îl văzură se înfiorară. Mulţi nu-l cunoşteau, şi întrebau cine era. De mult nu mai văzuseră un astfel de om şi faptul că ăsta, care arăta a fi unul stăpânit care ştia ce face, îndrăznea totuşi să nu se împace cu ceea ce de mult se stabilise în sat, îi făcură să uite ceea ce ştiau bine de ani de zile. Dacă el îndrăznea, însemna că el ştia ceva care ei nu ştiau şi înfriguraţi să afle acest ceva nou şi nebănuit care apăruse în mijlocul lor, lăsară căruţele fără pază şi începură să se apropie din toate părţile. Se apropiau însă cu grijă, mai mult la pândă decât hotărâţi la ceva. în orice caz, el avea dreptate, o ştiau % prea bine, şi dacă nu puteau face ceea ce făcea el, puteau totuşi să-l apere.
Tache §i Năstase se pomeniră fără veste cu Tugurlan lângă ei şi o clipă
se mirară. Tache era aşa cum spusese Armeanca, adică foarte gras şi avea o frizură înaltă şi deasă. Mirarea lui de o clipă scoase la iveală ceva care statura şi grosimea sa ascundeau şi anume faptul că era mult mai tânăr decât s-ar fi crezut. Altfel, cu ceafa mare, cu guşa care îi apărea sub bărbie, cu grosimea de butuc a trupului, ai fi zis că are cel puţin treizeci de ani. Nu numai ochii, dar şi gura şi nasul şi urechile i se ascundeau în grăsimea chipului. Braţele piereau şi ele de asemenea în umeri, parcă avea mâini numai de la coate în jos. Pe lângă el, Ion al lui Miai părea o creangă lipsită
de coajă şi frunze.
- De ce, întrebă Ţugurlan, l-ai bătut pe Ion al lui Miai?
Tache mai rămase o clipă cu ochii lui neclintiţi, nedumeriţi de apariţia lui Ţugurlan.
- Cine l-a bătut? întrebă Năstase.
- Dumneata l-ai bătut! afirmă Ţugurlan uitându-se la Tache. De ce? Ion al lui Miai ieşi în faţă cu chipul lui parcă strâmbat de lovituri, în realitate de umilinţa aceea pe care o îndurase şi de care vroia să scape, 240
şi atunci Tache îşi aduse aminte. Văzându-l, deodată, fără nici un fel de semn de furie, se repezi în el şi îl lovi iar cu pumnul cu atâta putere, încât Ion al lui Miai se prăbuşi.
- ...Pe mă-ta să te... iar ai venit, dumnezăul... sughiţă apoi Tache cu un glas straniu, neaşteptat de subţire pentru gâtul şi pumnii lui înfricoşători. Iar ai venit, fir-ai al dracului, mă faci pe mine hoţ, dumnezăul... M-a făcut hoţ, strigă el mai departe cu glasul acela, adresându-se unchiului său.
- De ce te-a făcut hoţ? întrebă Ţugurlan liniştit, fără măcar să-i arunce lui Ion al lui Miai o privire, ca şi când ceea ce făcuse Tache, noile lovituri pe care i le dăduse prietenului său, nu prezenta pentru el nici un interes. De ce te-a făcut hoţ? repetă el, de astă dată apropiindu-se mai mult de Tache, venind chiar lângă pieptul lui.
Aştepta răspuns. Se făcuse linişte.
- Ce?! guiţă Tache.
- De ce te-a făcut hoţ?
- Şi tu ce vreai? Şi tot aşa pe neaşteptate, îşi făcu vănt şi-şi repezi pumnul în capul lui Ţugurlan.
Acesta se feri, se trase înapoi şi vru să repete întrebarea, dar Tache, înfuriat că lovitura nu-i izbutise, îşi făcu vânt din nou, năpustindu-se ca orbul înainte.
Oamenii ţâşniră în lături, lăsându-i lui Ţugurlan loc să se retragă.
Ţugurlan se dădea îndărăt, repede, ferindu-se. Privirea sa strălucitoare nu-l slăbea însă pe fiul morarului şi se lărgea din ce în ce mai mult, fascinată
parcă de ceea ce vedea. Tache devenise parcă un vierme monstruos, din faţa căruia ori trebuia să se dea mai repede îndărăt, ori să-l omoare cu scârbă, cu groază şi cu mânie. Şi nu putu să se dea mai repede şi se opri şi îl lovi în faţă, o dată, de două ori, una după alta. în aceeaşi clipă sângele ţâşni din nasul şi gura lui Tache, şi acesta, buimăcit, nevenindu-i parcă să creadă, se uită zăpăcit în jur. Mugi şi se repezi iar înainte, dar de astă dată lovitura care o primi îl trimise de-a-ndaratelea şi îl culcă în cele din urmă la picioarele celor din jur. De acolo însă oamenii nu-l mai lăsară să se repeadă, nu mai putură îndura să-l vadă cu sângele acela cleios curgându-i din nas şi îl împinseră la margine şi umplură cu trupurile lor golul dintre ei şi Ţugurlan.
Tache se zvârcolea însă mereu să se repeadă, dar oamenii îl ţineau uitându-se la el cu dispreţ.
Năstase fusese luat fără veste, n-avea în clipa aceea pe nimeni de-ai lui care să-i sară în ajutor, încât văzându-l pe nepotu-său trântit la pământ, nu îndrăzni să sară să-l răzbune, se smulse de lângă căruţă şi o luă spre şosea cu paşi repezi. Cineva băgă de seamă şi strigă:
- Fugi, Ţugurlane!
241
Se îngrămădiră toţi pe el şi-l îndemnară să urce în căruţă şi să fugă cât mai repede. Năstase avea să se întoarcă cu ai lui de prin Cotoceşti şi au să-l taie.
- Cum adică! strigă Ţugurlan. Ei sunt hoţi şi sar cu pumnii pe mine şi pe ăsta şi tot ei să mă taie? De ce să fug? Să cântărească sacii, să fiţi martori, am să-l dau în judecată! Adică cum...
- Ţugurlane, fi-ţi-ar cântăritul al dracului, îl întrerupse unul dintre ei, un om voinic pe care Ţugurlan nici nu-l cunoştea, fugi dracului de aici şi nu mai aştepta! Şi spunând acestea îl apucă strâns de braţ pe Ţugurlan şi îl trase cu el spre căruţă. Al lui Miai, strigă el, fără să-l slăbească pe Ţugurlan din strânsoare, înhamă caii, ce dracu te mai uiţi ca un prost!
Pe drum însă Năstase se răzgândise să se mai ducă în Cotoceşti la ai lui. Se duse fuga la primărie şi îi spuse fratelui său, care auzindu-l /îşi pierdu cumpătul şi chemă jandarmii. '
Când şeful postului sosi, Ţugurlan şi Ion al lui Miai coborau cu căruţa spre sat şi, neprevăzători, trecură chiar prin faţa primăriei.
- Uite-i! strigă Năstase ţâşnind afară.
Văzându-l, Ion al lui Miai se sperie şi vru să dea bice cailor, dar era prea târziu. Năstase tăbărî peste saci şi sărind deasupra se prăvăli cu pumnii şi picioarele în capul lui Ţugurlan. Acesta nu-şi pierdu cumpătul, sări jos şi vru să întoarcă loviturile, dar în acelaşi timp o mână i se înfipse în ceafă pe la spate şi când se răsuci să vadă cine era, o palmă grea îl făcu să simtă flăcări
înaintea ochilor.
Se trase înapoi şi se dezmetici. Era jandarmul. înghiţi greu şi se linişti.
- De ce dai în mine, dom' şef?
- Am să-ţi spun la secţie! răspunse şeful postului la fel de calm şi nu se mai uită la el. Se apropie de căruţă şi îi spuse şi lui Ion al lui Miai: Mergi şi tu la secţie.
Ţugurlan avu o presimţire fulgerătoare a tot ceea ce avea să se întâmple cu el de-aici înainte şi tot atât de fulgerător el se împacă pe deplin cu ceea ce vedea în această presimţire... Inima, pe care palma jandarmului o îngheţase ca de moarte, îi spunea că dacă o va lăsa aşa, îngheţată de palma aceasta, niciodată nu va mai bate cum bătuse. îndurată, palma jandarmului va stinge în el flacăra îndrăznelii şi nenorocirea aceasta ar fi mai mare decât orice închisoare (închisoarea fusese presimţirea care îi trecuse ca un fulger prin cap).
