- Nu-ţi fie frică, zise el. A dat degeaba în mine, n-are ce să-mi facă. Ea oftă resemnată, cu privirea pierdută parcă în nişte depărtări fără
sfârşit.
- Ei şi! zise el şi aceste cuvinte însemnau: „Şi dacă o să fie rău, ce? Nu te-ai învăţat încă cu acest gând?"
- Stane, ce-ai făcut? se auzi deodatăr un glas urcând pe prispă şi o clipă
mai târziu intrară înăuntru Armeanca şi nevastă-sa.
- Ce să fac, didă, o întâmpină Ţugurlan pe soră-sa cu un glas firesc, de gazdă, şi-i dădu un scăunel mic cât şchioapa. Şezi, didă. Au vrut să mă ia la secţie şi jandarmul a dat în mine. I-am luat puşca! De ce nu şezi?
- Stane, spuse sora poruncitor. Lasă puşca aici şi fugi. Aştepţi să vie să
te prindă, ori ai înnebunit?
Abia spuse aceste cuvinte şi se auziră alte glasuri la poartă. Era Ion al lui Miai cu fiu-său şi cu muierea şi cu încă vreo doi vecini. Le povestise Ion al lui Miai şi intrară peste Ţugurlan cu spaima în priviri, îndemnându-l să fugă
numaidecât.
- Unde să fug? întrebă Ţugurlan supărat.
- în pădure.
- Şi acolo ce să fac?
Nu ştiau nici ei, arătau cu totul rătăciţi.
- Ce să fac în pădure, nu tot trebuie să mă întorc acasă? Şi pe urmă, dacă mă prinde, ce? zise Ţugurlan.
Nu-l înţelegeau. Ca să rămâi curat şi întreg trebuie să plăteşti. Şi dacă
alţii trăiesc ca nişte iepuri, treaba lor. Trăieşte fiecare om cum poate. El, Ţugurlan, nu putea trăi ca un fricos. Copilul veni fuga, înspăimântat şi strigă
că se vede jandarmul.
- E cu soldaţii? întrebă Ţugurlan.
- Nu, e singur.
Vecinii se împrăştiară. Ţugurlan se ridică de pe prag, apucă puşca şi se duse cu ea în grădină, unde o piti sub şira de paie. Uniforma jandarmului se vedea de departe înaintând pe lângă garduri. El intră în curte fără grabă, închise poarta şi, fără să se uite la Ţugurlan, care îl aştepta în mijlocul bătăturii, urcă scara prispei şi pătrunse în tindă. Ţugurlan veni după el.
Jandarmul intră în odaie, îşi luă capela din cap şi se aşeză pe pat. Ţugurlan rămase în picioare. Din toate acestea el înţelese îndată că a dezarma un jandarm nu era rău numai pentru tine, ci şi pentru el, dacă nu chiar mai rău pentru el.
- Ce e, dom'şef? zise Ţugurlan.
245
Fără capelă, şeful de post semăna cu un ţăran mai umblat. Era tuns ca şi ţăranii, fără frizură, şi la tâmple încărunţise.
- Uite, Ţugurlane, eu când întâlnesc dreptatea omului îl dau dracului, îmi scot capela! zise şeful uitându-se ţintă la Ţugurlan.
- Dar până o întâlneşti, îl loveşti pe om peste obraz! răspunse Ţugurlan aşezându-se pe celălalt pat.
- Vezi părul ăsta al meu! zise şeful arătându-şi tâmpla cu degetul. Al tău e negru! întreabă-mă pe mine şi o să-ţi spun multe! promise el cu un glas care nu minţea. Ce-ai avut de te-ai apucat cu ai lui Aristide?
- Nu puteai să întrebi aşa dinainte?
- Mai bine taci din gură şi ascultă-mă aicea, zise jandarmul supărat. Am dat eu, ai dat şi tu! Ce mai vreai?
Ţugurlan nu mai zise nimic. Şeful îşi lăsă capul cărunt în jos şi rămase astfel, cu coatele pe genunchi, câteva clipe lungi. Când îşi ridică faţa,
expresia lui era ca şi mai înainte, aspră şi întunecată. Nici o urmă nu-i rămăsese pe chip de loviturile primite. Numai privirea îi era mai vie.
- Mă, băiatu-ăla, ia vin' încoace! spuse el uitându-se spre uşă, şi când băiatul lui Ţugurlan, uimit şi cam speriat, pătrunse în odaie, jandarmul se căută în buzunarul dinăuntru al vestonului şi scoase portofelul. Du-te la Crâşmac şi adu două kile de vin. Ia-o prin grădină, să nu te vadă cineva.
Marin se întoarse spre taică-său dar acesta, cu privirea neagră, se uita neclintit la jandarm şi nu-l vedea pe băiat. Marin ieşi în tindă cu bancnota în mână şi şopti maică-sii ciudata însărcinare.
- Du-te, oftă mama uşurată şi intră în odaia cealaltă după sticle. Armeanca plecase, dar sora lui Ţugurlan aştepta pe prispă să vadă ce-o să se mai întâmple.
Până veni Marin, şeful de post rămase mut, cu pleoapele peste ochi. Se gândea. Ţugurlan ieşi afară şi îl lăsă câtva timp singur.
- Să nu-i dai puşca! îi şuieră sora lui Ţugurlan, în tindă.
- O să vedem! răspunse Ţugurlan.
- Să nu bei cu el, spuse ea din nou.
- Şi asta o să vedem.
