**■ Jandarmul nu-l minţise pe Ţugurlan, tot ceea ce spusese era adevărat. Dar nu-i spusese totul. După ce Ţugurlan fugise cu căruţa, Aristide intrase în primărie..-furios, şi chemase la telefon pe pretorul plăşii, cu care era prieten, şi căruia îi ceruse să intervină la legiunea de jandarmi să vină
cineva în comună unde şeful de post, ca un papă-lapte, a fost bătut şi dezarmat de oameni. Primarul avea de mult bănuiala că şeful de post îi ascundea unele lucruri, nu descoperise nici până astăzi cine îl bătuse pe Tache acum trei ani, şi vroia să scape de el, să fie mutat din comună.
Şeful de post înţelesese că dacă vine şeful legiunii şi îl găseşte fără armă
o să fie sancţionat şi încercase să-I îmblânzească pe Aristide, dar Aristide se făcuse că nu înţelege şi atunci jandarmul plecase spre Ţugurlan, hotărât să
facă orice ca să pună mâna pe armă.
Când îl văzuse pe Ţugurlan în mijlocul bătăturii, înţelesese că acest om nu se sperie de el cu una, cu două, în primul rând era de mirare că nu fugise, şi că nu va izbuti decât cu vorbă bună să-i ia arma. Dacă Aristide n-ar fi chemat legiunea, l-ar fi iertat pe Ţugurlan, l-ar fi ţinut câteva zile.__
la arest, i-ar fi tras de astă dată o bătaie pentru că sărise asupra lui şi i-ar_ fi .dat drujnuLfărăjsă-i maiiacă acte. încât nu minţise nici când îi spusese
~ la sfârşit că el n-o să-i facă nimic, dar ştia că în aceeaşi seară va trebui să
se întoarcă şi să-l ridice şi acest lucru nu i-l spusese. ~~
Ţugurlan era încă la masă când auzi poarta bătăturii deschizându-se.
- Tot eu sunt, Ţugurlane, spuse şeful de post în şoapă (era acum însoţit de doi soldaţi). Ce faci, te-ai culcat?
- Nu, taman mâncasem.
250
T
Şeful de post intră în curte şi se aşeză pe prispă.
- Ţugurlane, Aristide a telefonat la legiune, îi spuse el. Când m-am dus la secţie şi am vorbit şi eu cu legiunea, dom' majur mi-a dat ordin să te trimit acolo cu escortă; aşa că îmbracă-te, ia-ţi ceva de mâncare, şi ceva bani dacă
ai, şi hai să mergem!
- Dom' şef, dar dumneata de ce n-ai raportat cum s-a întâmplat? Dumneata ştii că eu nu...
- Lasă vorba, Ţugurlane! Ţi-am spus adineauri că n-am ce să-ţi mai fac!
După ce că-mi sari în cap, mai vreai să te şi apăr.
- N-am nevoie de apărarea dumitale!
- Atunci îmbracă-te mai repede şi nu mă mai ţine aici! Ţugurlan intră în casă. îşi luă o flanelă. îşi puse pălăria pe cap.
Nemaiavând ce să ia, vru să iasă, dar avu o clipă de nelinişte. Rămase ţintuit în mijlocul casei şi i se păru că lumina lămpii scade şi se face întuneric.
într-o clipă îşi aminti de arie, de snopii de grâu, de Moromete. („Ce-o fi făcârid Moromete?" îl fulgeră prin cap şi îi păru rău că n-are să mai poată să-i dea îndărăt sacul de grâu.) Apoi neliniştea îi trecu şi o strigă pe muiere din tindă. Ii spuse că are să se întoarcă, să n-aibă nici o grijă. Să nu i se întâmple ceva băiatului.
- Până mă întorc, mai du-te pe la soră-mea, sfârşi el şi ieşi şi trecu prin tindă, fără să se uite spre prag.
Acolo era băiatul şi simţise că era mai bine să nu-l vadă.
XI "
în acest timp, la Moromeţi era linişte. Mai târziu când întâlnindu-se cu Cocoşilă, cu Dumitru lui Nae şi cu Iocan, avea să afle că Ţugurlan a fost condamnat la doi ani închisoare, Moromete avea să întrebe: „De ce a făcut Aristide chestia asta? A înnebunit, sau ce e cu el? El nu-şi dă
seama că..."
Şi nu mai spusese restul gândirii, de uimit ce era...
La ora aceasta însă, când şeful de post încheia procesul-verbal pe baza căruia Ţugurlan avea să fie condamnat, Moromete dormea.
Erau istoviţi toţi, treieraseră chiar astăzi şi se culcaseră devreme ca să se poată duce dimineaţă din nou, la arie. Ceata nu terminase şi în afară de asta mai aveau de cărat paiele.
Cu toate că Niculae dăduse toată ziua cu furca la spatele maşinii şi se simţea zdrobit de oboseală, când se făcu linişte deplină peste sat el deschise din nou ochii lângă spinarea tatălui său şi, ca şi data trecută când se 251
hotărâse plecarea lui Achim la Bucureşti, bucuria îi luă cu mâna oboseala şi rămase treaz, cu privirea deschisă spre stelele de pe cer.
De astă dată tatăl său dormea dus şi putu să se gândească în voie la el însuşi şi la dorinţele lui arzătoare.
Din ziua aceea, de la seceriş, când plânsese pe mirişte fiindcă fraţii î§i bătuseră joc de el, înţelesese că într-adevăr tatăl său nu era un tată din aceia pe care un copil, ca să i se îndeplinească dorinţa, trebuie să-l sâcâie mereu cu acelaşi lucru. Tatăl său era un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminţi putea să-l facă să-l dea la şcoală, ci cu argumente...
Şi din ziua aceea începuse să le caute. Nu mai suflase o vorbă nimănui şi ori de câte ori avea prilejul să rămână singur (de obicei seara la culcare sau ziua în grădină sub dud, sau la câmp pe o brazdă), se retrăgea în sinea lui şi se gândea în linişte la acel lucru necunoscut care îi închidea calea: voinţa tatălui său. Aşezându-se jos cu coatele pe genunchi şi cu fruntea aplecată spre pământ, încerca să-i pătrundă adănc taina, să afle cum şi în ce fel trebuie să procedeze pentru ca de acolo să ţâşnească hotărârea: „Pe Niculae am să-l dau la şcoală".
Prima descoperire pe care o făcu fu aceea că tatăl său nu spunea nici da, nici nu şi socoti acest lucru drept o victorie; tatăl său ar fi putut spune nu, din capul locului! Gândindu-se ce lucru turburător ar fi să plece din sat şi să
înveţe mai departe la şcoala normală, nehotărârea tatălui său (el aşa credea, că era vorba de nehotărâre) căpătă pentru el proporţii nemăsurate: îi pândea
expresia chipului, privirea, mişcarea cutelor frunţii şi îşi spunea: „Se gândeşte, ah, ce bine! Să nu spun nimic, să nu suflu o vorbă, să-l las să se gândească."
