- Moromete, ţi-aş da, că am bani, spuse negustorul, dar banii ăştia sunt capitalul meu şi îmi trebuie să mi-i dai îndărăt repede.

- în cât timp?

- Maximul o săptămână, spuse negustorul. Peste o săptămână cumpăr iar găini şi plec la Bucureşti. Aşa că vezi...

- într-o săptămână ţi-i dau! îl asigură Moromete. Eu am bani, am oile alea pe care trebuie să le vând şi îl aştept pe Achim; în două-trei zile trebuie să se întoarcă; mă duc cu ele la obor sâmbăta ce vine şi duminică ai banii.

Precupeţul însă nu zise nimic. Auzind de Achim, el îl ascultă pe Moromete cu acea înfăţişare a omului care ştia ceva tocmai pe dos decât ce ştia celălalt, dar care nu vrea să spună fiindcă n-are nici un interes s-o facă.

- Nu pot, zice. îmi trebuiesc banii. „Dacă e vorba că te bizui pe oi, nu pot să-ţi dau" putea să se înţeleagă din glasul său, dar Moromete nu băgă de seamă în prima clipă. Se uită doar intrigat la precupeţ.

294

- Păi n-auzi că dumin...

Si deodată avu o bănuială şi nu sfârşi cuvântul, văzu înfăţişarea ciudată

a celuilalt şi rămase cu privirea ţintă pe chipul lui.

- Acuma de ce-oi fi crezând tu, zise, că nu se întoarce Achim cu oile de la Bucureşti?! Crezi că te mint?

înfăţişarea precupeţului se schimbă: la urma-urmei de ce să nu-i spună?

Era mai bine să-i spună, de ce să creadă omul că nu vrea să-l împrumute?

- Eu îţi spun, zise, dar să nu mă înjuri pe urmă dacă n-o fi adevărat. Ştiu de la Cătănoiu.

Moromete înţepeni.

- Ce ştii de la Cătănoiu?

- S-a certat cu Achim şi s-au despărţit. Achim al tău_3_jjl.ecaţ_ui altă

parte,' ni alt loc de păşunat (nu ştiu în care, nici al lui Cătănoiu nu ştie).

înainte să se certe ei, al lui Cătănoiu ştia. ***""' ~——

Negustorul şovăi şi nu mai zise nimic. Mororne|,e aştepţăjcâteya clipe cu gâtul întins, apoi deodată strigă:

- Spune, Scămosule! Ce zici că ştia al lui Cătănoiu? ; <r. — Dar n-o să mă înjuri pe mine?

»•'■ Moromete nu răspunse. Tăcerea mai dură câteva clipe, apoi negustorul /'' coborî vocea:

- Ilie, spuse el cu părere >d^răjiiibăiRtiLăiâ.-âJ ^Sîtel&jSHJSL^jiSlSâL

între ei să fugă de acasă. Âchim nu se mai întoarce cju. ojle,-degeaba îl aştepţi dumneata. " *

- Cum? şopti Mqromel^aeîntelegânjLsiî]LIiJ^^ Ce spui tu, Scămosule?

NegustoruTTepetă, dar Moromete tot nu înţelese bine şi negustorul trebui să repete încă o dată şi să-i dea amănunte, să-i spună ziua când a vorbit cu Cătănoiu, de ce s-a certat Achim cu Cătănoiu... în sfârşit Moromete înţelese.

Rămase tăcut. Stăteau jos pe prispa casei şi fiindcă Moromete tăcea mereu, negustorul se ridică şi îl lăsă singur câteva minute. Se întoarse şi îl găsi în aceeaşi nemişcare, cu fruntea în pământ, ţeapăn şi sumbru. Faţa i se înnegrise şi în cele câteva minute parcă şi slăbise; parcă se^ascuţise şi se subţiase. Negustorul se aşeză alături şi după ce mai respectă câtva timp tăcerea celuilalt, simţi nevoia să lărgească îndoiala pe care o anunţase la început:

- Poate c-o fi minţit ăla al lui Cătănoiu...

- Sunt trei luni de când a plecat, zise Moromete cu acel glas firesc şi în acelaşi timp straniu, pe care îl au oamenii când vorbesc despre lucruri practice în odaia unui mort. Nu mi-a trimes nici un ban! Nu mi-a trimes el nici un leu, Scămosule! adăugă Moromete cu jale şi tristeţe, dar tot aşa, cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă, nepământească. El clătină din cap 295

şi uitându-se ţintă în pământ, şopti: Achime, AchimeL. Nilă, Nilă!... Paraschive, ParaschiveL.

- Ilie! tresări Scămosu neliniştit şi parcă speriat de glasul lui Moromete.

Eu nu cred să fie adevărat... Nu se poate ca băieţii dumitale...

- Băieţii mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi ştiut că avea băieţi. Băieţii mei, Scămoşule, sunt bolnavi... Să fugă de acasă! De ce asta?

Nu i-am"Tasât eu să facă ce"yof? Absolută, absolută libertate le-am lăsat!

Dacă veneau şi-mi spuneau: „Mă, noi vrem să fugim de acasă", crezi că i-aşi fi împiedicat eu, Scămoşule!? „De ce să fugiţi, frătioare? le-aşi fi spus. încet nu puteţi să mergeţi?"

Moromete oftă din nou şi rămase iarăşi tăcut multă vreme. înţepenise pe

prispa lui Scămosu şi nu mai zicea nimic şi parcă nu mai vroia să plece de acolo. Scămosu mai stătu cu el câtva timp, dar apoi îl lăsă şi îşi văzu de treabă, se apucă să cureţe de găinaţ căruţa-coteţ din mijlocul bătăturii. Abia mai târziu, când se uită spre prispă, văzu că Moromete nu mai era. Plecase nebăgat în seamă.

XXI

Se sculase deodată de pe prispă şi pornise spre casă cu nişte paşi nesimţiţi, Nu era grăbit, dar nici timp de pierdut nu avea. Avea o ţintă, trebuia să ajungă acasă, dar ceea ce avea acasă de făcut putea să facă şi pe drum.

Mergea cu paşi egali, fără să greşească, un pas după altul, când pe marginea şoselei, când trecând podişca cuiva şi luând-o pe lângă garduri. Nu se uita şi nu vedea pe nimeni şi pentru întâia oară nu răspunse la salutul cuiva care trecu pe lângă el şi îi dădu cu glas tare bună-dimineaţa. Când ajunse în dreptul casei nimic din înfăţişarea sa nu se schimbă; ai fi zis că nu-şi va recunoaşte poarta şi că va merge înainte pe lângă uluci, împins însă ca de un resort mecanic, trupul său împinse mica poartă şi pătrunse în curte fără

să-şi fi mişcat braţele: uşa se deschise şi se închise parcă singură. Cu aceiaşi paşi omul urcă scara prispei, străbătu tinda, de astă dată mâna i se întinse şi apăsă clanţa uşii de la odaie, trecu pragul şi se duse spre pat.

întinse braţele şi ridică un genunchi, se urcă şi întinzându-se pe-o parte îşi aşeză tâmpla pe căpătâi şi palma sub tâmplă. ,ţnchise ochii şi rămase nemişcat ca şi când ar fi adormit de multă vreme. /■^Mama îl văzu din fundul grădinii unde culegea zarzavaturi într-o coşniţă. Lăsă coşniţa şi se grăbi să

vie în casă. Le strigă şi pe fete şi pe Niculae. Ceva din mersul omului îi adiase a nenorocire, o nenorocire cu mult mai mare decât aceea pe care o aşteptau din partea perceptorului, în casă, mama şi copiii se apropiară de pat.

296

i

- Ei, tată, ce e cu tine?! spuse fata cea mare punând mâna pe umărul lui şi mişcându-l să se trezească.

- Ilie, şopti mama speriată, ce s-a întâmplat?! ScoaP în sus! Puse mâna şi îl hâţână de umăr, dar omul parcă era ţeapăn, parcă închisese ochii pentru totdeauna. Ce e asta la tine, Ilie? Scoal' în sus, n-auzi?! Am trecut noi prin altele mai rele... nu ca acuma că avem de dat câteva mii de lei. O să vindem şi-o să dăm! Scoal' în sus!

- S-o fi dus să împrumute şi n-a găsit la nimeni, spuse fata cea mare.

- Ei, şi din atâta lucru?! spuse mama. O să facem rost şi-o să scăpăm.

Ilie, ridică ea glasul, n-auzi să te scoli odată?! Şi iarăşi puse mâna şi îl hâţână.