Şi între timp se gândea şi el şi în curând făcu altă descoperire, şi anume că pentru fraţii şi surorile lui şcoala era ceva absolut străin şi îndepărtat, al cărei rost pe pământ nu-l cunoşteau şi nici nu vroiau să-l cunoască.
Descoperirea aceasta îl întrista puţin pentru mama lui. Ar fi dorit ca ea să ştie să citească şi să se bucure şi ea aşa cum se bucura el când îi cădea în mână
o carte şi o citea. Descoperirea îl făcu apoi să simtă pentru fraţi şi surori dispreţ şi duşmănie. Ei nu numai că nu doreau cartea, dar încercau chiar să-i dea de înţeles că dacă el o doreşte, asta n-o să le schimbe lor părerea despre el, tot la muncă au să-l pună şi tot „ţestosul ăla de Niculae care trebuie luat de urechi" o să-l numească. Tatăl său preţuia cartea, dar nici el într-atâta încât să înţeleagă că pentru cineva ea putea însemna totul.
Ajuns aci cu descoperirile, Niculae îşi dădu seama că trebuie negreşit, cu orice preţ, orice s-ar întâmpla, să plece din sat şi să înveţe mai departe şi descoperirea i se păru atât de revelatoare încât i-o comunică fără şovăială
tatălui său.
252
- Tată, eu trebuie să mă duc la şcoală! spuse el într-o după-amiază la arie, cu un glas dramatic şi ameninţător, în auzul întregii familii.
- Du-te, mă! răspunse Moromete cu simplitate, şi toţi, până şi maică-sa, izbucniseră în hohote.
Tatăl său avusese un glas din care înţelegea că era vorba de şcoala asta din sat.
- O să vedeţi că am să mă duc, răspunse Niculae, de astă dată fără să
se mai tulbure, cu acea convingere care nu mai avea nevoie să fie dovedită.
Şi în clipa aceea se produsese desprinderea de familie, un sentiment tainic, care trebuia ascuns în adâncul sufletului: avea încă nevoie de ei, nu putea zbura fără ei.
începuse apoi atacul. Totul trebuia făcut prin mama, de ea se simţea încă
legat şi fără ajutorul ei nu putea să înceapă lupta.
- Mamă, eu, dacă mă însor, am dreptul la două pogoane de pământ, nu e aşa?
- întâi să te faci mare şi pe urmă să te gândeşti la însurătoare, răspunse mama.
- Mamă, dacă ia Tita un pogon şi Ilinca un pogon, partea mea, mă lasă să
mă duc la şcoală? Eu n-am nevoie de nici un pământ, să-l ia ele şi să mă
ajute să plec.
- Niculae, Niculae, nu ne arde nouă de şcoală! răspunse mama după
câteva clipe de uluială.
- Ba să le spui, mamă, să vorbeşti cu ele, că eu la toamnă plec! Zău că
plec, fug!
Niculae nu ştia totuşi ce se petrecea cu mama lui. în duminica următoare ea rămase mai la urmă în biserică şi, când se termină slujba, îngenunche în faţa altarului. Preotul o văzu şi, deschizând mica uşă, o întrebă cu blândeţe:
- Ce este, CatriaOj vrei să te spovedeşti?
- Părinte, aş vrea să mă spovedesc, că iar n-am odihnă în somn! Parohul Petre Provinceanu nu era pentru mama un sfânt. Ştia că în timp ce le îndemna pe femei, la biserică, să ţină post şi să nu păcătuiască, el mânca de dulce şi păcătuia. Când era mai tânăr era chiar
hrăpăreţ, umbla după muieri şi îi plăcea să tragă la măsea. Nu mai târziu decât cu un an în urmă săvârşise un mare păcat certându-se cu celălalt paroh mai tânăr, în altar, pentru leturghii. Toate acestea nu scădeau însă în ochii mamei „harul" preotului. „Părintele are copii în şcoli, o duce şi el greu!"
spunea ea. Preotul se aşeză în strană şi o chemă pe Catrina sub patrafir.
- De ce nu dormi? o certă el. Să ştii că uneori când eşti prea ostenit, nu te odihneşti bine. Aţi terminat de secerat?
253
- Am terminat, părinte, l-am cărat la arie.
- Ei, ia spune, ce mai este? Te-ai certat iar cu copiii, vitregi?!
- Nu, că eu de mult nu le mai zic nimic!
- Dar zic ei.
- Nu mai zic nici ei, că i-am lăsat să facă ce vor. Dumnezeu a avut grijă
de mine şi m-a iertat din partea lor, nu mai visez nimic.
Preotul spuse o rugăciune scurtă, o închină pe mamă peste patrafir şi apoi se făcu tăcere.
- Părinte, începu mama într-o şoaptă reculeasă, am un băiat şi nu ştiu ce e cu el... A zăcut de friguri toată vara... Părinte, l-am crescut şi eu cum am putut şi de dat la şcolă l-am dat ca şi pe ceilalţi... Ba se ducea, ba nu se ducea, că îl trimeteam cu oile şi iarna era desculţ... Nu ştiu ce să fac, părinte, că tat-său nu se uită la el şi mi-e milă de el că slăbeşte şi plânge pe sufletul meu! S-a lipit învăţătura de el! Ar munci el, săracu, dar e slăbuţ şi fetele alea sunt rele. Că nici el nu e bun, dar îl doare şi pe el inima când vede alţi copii prin şcoli. îi e necaz, râd de el şi n-am ce face... M-am gâdit, părinte, că ar fi bine să plece de-aici.
Mama se opri şi părintele nu întrerupse tăcerea ei dureroasă. Deodată
mama oftă din adâncul inimii şi îşi acoperi faţa cu palmele.
