- S-a întâmplat atunci cu conversiunea că i-a fost mai lesne lui Moromete să scape de datoriile de la bancă şi el pe urmă s-a împrumutat iar, a crezut că o să vie iar o conversiune, spuse Marmoroşblanc cu oarecare uimire.

Acum uite-l că rămâne fără grâu şi tot n-o să-i ajungă.

- Păi tot aşa zicea el şi de fonciire! îşi aduse aminte şi Din Vasilescu.

Zicea că nu se poate să nu vie el Iorga cu o lege în privinţa asta.

- Nu pricep, se miră Marmoroşblanc cu dispreţ, Moromete ăsta se pretinde om deştept; cum putea să creadă în prostiile astea?

Din Vasilescu se uită în pământ printre genunchi şi se gândi fără grabă.

Marmoroşblanc însă rămase cu bărbia împinsă în sus, a dispreţ, vrând să

spună că nimeni nu-l poate convinge că Moromete ar avea vreo justificare.

- N-ai dreptate, spuse Din Vasilescu. Banii de la bancă i-a băgat în vite, aşa că n-are decât să le vândă şi să dea îndărăt, totuna e, iar cu fonciirea, adu-ţi aminte ce ziceau liberalii când erau ţărăniştii la putere: că o să

micşoreze fonciirea dacă vin ei în locul ţărăniştilor.

- Şi el a crezut?

- §i dacă nu credea era mai bine?! se înveseli Din Vasilescu.

305

- Da, dar nu te uiţi la el cum trece şi nu dă bună-ziua? zise Marmoroşblanc jignit, iar Din Vasilescu dădu din cap într-un fel din care se înţelegea că lui i se întâmplau altele şi mai şi, dar nu socotea că trebuie să se supere.

Moromete se îndepărtase pe o uliţă care dădea în valea satului şi care, sub forma unui drum îngust, urca printre dâmburi spre câmpie.

La ieşirea din sat, în colţul uliţei, era o poiană şi Moromete_nu băgă de seamă că acolo se afla strâns un grup de şapte-opt inşi care cât îl văzură se şi porniră pe exclamaţii. Unde se duce Moromete? „A! Moromete, Moromete!" se auzea.

- Moromete! strigă cineva.

- Ce faci, domnule?! se supără un altul. Stai puţin, unde...

De astă dată Moromete se opri, dar nu băgă nimeni de seamă că oprirea sa fusese bruscă şi neprietenoasă. Se sclifosiră şi mai mult, iar unul din ei, parcă râdea mereu (avea nişte dinţi lungi, rari şi galbeni), începu să spună că

Iocan îl înjură pe Moromete de mama focului şi zice că dacă îl \ mai prinde pe la fierărie o să-i dea cu barosul în cap. Cum?! De ce?! întrebară ceilalţi

intrigaţi.

- Zice că Moromete nu mai are facultăţi de încredere! explică omul, dezvelindu-şi până la urechi dinţii... Aşa zice! sublinie el rânjind leneş.

„jCică Moromete s-a dedat cu Aristide şi d-aia refuză să mai vie pe la fierărie.

Se făcu gălăgie şi iarăşi nu băgă nimeni de seamă felul cum ascultase Moromete aceste cuvinte. Rămăseseră costernaţi, când, făcând un pas spre cei adunaţi, acesta, cu pumnii strânşi, bolborosi:

- Voi nu puteţi, mă, să vă mai vedeţi de treabă? Altă treabă nu mai aveţi?

'' --■-■....... """" .....■—"■"■■—-.■■■'...........—......-..

Şi deodată le întoarse spatele şi se îndepărtă mai bolborosind încă nu se ştie ce.

In curând ieşi din sat şi urcă dealul. La câmp înfăţişarea sa se schimbă,

! căpătă iarăşi acea linişte posomorâtă şi închisă pe care o avusese când

pornise din curte. Merse o vreme peste întinderea netedă a islazului, apoi intră pe drumurile de plan, printre porumburi şi mirişti şi se opri în sfârşit în dreptul unei pietre de hotar. Ajunsese la lotul său de pământ.

Moromete se aşeză pe piatra albă de hotar şi îşi luă capul în mâini. Era cu desăvârşire singur. Dacă n-ar fi fost miriştea locurilor sau urmele - roţilor de căruţă, uscate adânc în pământul drumului, care arătau că pe aici au fost oameni, s-ar fi zis că porumburile au crescut singure, că au fost părăsite, că

nimeni n-o să mai calce vreodată pe-aici şi că doar el a rămas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit.

306

Moromete însă era departe de a fi rupt de lume şi venise aici tocmai pentru că se simţea îngropat în ea până la gât şi vroia să scape. înţelegea că

se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse - timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascuriseseră de fapt o capcană (fâlfâirea înceată a ameninţărilor, întinderea lor de-a "*** lungul anilor şi de aici credinţa în fărâmiţarea şi dispariţia lor) - iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.

Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini şi încerca să dea de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniştite, îndârjit şi hotărât să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, simţind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că

moartea n-ar fi mai rea decât atât. ,Cum să trăieşti Uăcă nu eşti lirxiştîjpî? Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât''"sa~mrffe~rcpus"'toituî sub lumina vie a minţii. Nu cumva timpul era undeva acelaşi? Nu cumva trecerea lui era egală şi dacă o dată te ocrotea fărâmiţând primejdia, când te credeai scăpat îţi distrugea de asemenea speranţele clădite peste legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca să nu-şi înţeleagă părinţii, fără ca mai întâi să se rătăcească, şi de aceea părintele e părinte, ca să-i ierte şi să sufere pentru ei? „Dar i-am iertat mereu", gândi deodată Moromete şi gândirea aceasta reveni şi nu mai fu urmată de alta, i-am iertat mereu, i-am iertat mereu şi rămase cu ea în cap până ce îşi luă seama şi o stinse.

După care nu mai fu nimic, se auzea numai foşnetul porumbului, vântul uşor care venea dinspre miazănoapte sporind parcă şi mai mult tăcerea omului şi a pământului. Un iepure ieşi la marginea unui lot şi îşi agită câteva clipe urechile, după care trecu drumul şi pieri în porumbul celălalt, începuseră să scârţâie greierii.

„Am făcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforţare, le-am dat tot ce

era, la toţi, fiecăruia ce-a vrut... Ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am dat la o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine şi eu am spus nul Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă

lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! întâi lumea şi pe urmă şi ei cu ea."

Şi această gândire sumbră şi trufaşă îl ridică pe Moromete în picioare, pregătit parcă să facă faţă unei asemenea prăbuşiri.

Se apropia seara. Câmpia îşi lăsa în jos, nesimţit, pleoapa ei uriaşă. La răsărit era întuneric, se vedeau urcând nori de ploaie.

Când, într-un târziu, se uită în jurul său, îşi duse mâna la frunte, se clătină câteva clipe, apoi îşi reveni si porni încet să se întoarcă acasă.

307

XXIV

îndată după prânz Paraschiv se duse la Guica şi îi spuse să pregătească

mâncarea de drum: aveau să plece neîntârziat, el şi cu Nilă, chiar a doua zi de dimineaţă.

Paraschiv nu mai dădu pe acasă toată ziua. Nu veni seara acasă să

mănânce, mancă la tuşă-sa. După ce mancă, el plecă apoi prin sat. Era în vorbă de mult cu o fată, una Manda a lui Bodârlache, cu care vr'usese chiar să se însoare. Nu se însurase fiindcă îl împiedicase tatăl său şi acum îi părea bine că însurătoarea nu avusese loc - nu avea pe vremea aceea planuri atât de mari ca acum -, dar, mergând spre casa fetei, el îşi aminti din nou cum se întâmplaseră lucrurile şi ura lui împotriva tatălui crescu şi mai mult. Erau lucruri la care el niciodată nu putuse răspunde (cum era faptul că tatăl său îl lăsase să se ducă la munte fără a-l preveni că piaţa muntelui scăzuse), iar în pbvestea aceasta cu însurătoarea, tatăl îl „lăudase" atât de mult şi de insistent pe viitorul său socru, încât laudele acestea îl făcuseră de râs nu numai pe Bodârlache şi pe fata lui, ci şi pe el, pe Paraschiv. Era adevărat că