Dacă şi această din urmă speranţă s-ar prăbuşi? Ca să aibă puterea trebuitoare ideea trebuia să vină din partea învăţătorului şi a preotului, aşa se înţelesese cu maică-sa, încât tăcu mâlc, se întoarse cu nasul în carte şi după
ce oftă fără voia lui, îşi văzu de citit.
Era duminică după-amiază şi Moromete întârziase să iasă la drum pe la oameni din pricina socotelilor pe care şi le încheiase în cap. / Vru să se ridice şi să plece, dar ceva îl opri, şi anume tăcerea lui Niculae, faptul că acesta primise cu destulă resemnare, aşa i se păruse, ştirea că nu va putea să
meargă la şcoală. Din nou acel sentiment de vinovăţie îi dădu târcoale şi, neştiind ce să facă, se apropie de băiat şi se
aşeză lăngă el.
- Ce citeşti tu? îl întrebă după căteva clipe de tăcere.
- O carte! răspunse Niculae cu totul absorbit.
- O carte!? se miră Moromete.
- Hai, tată, lasă-mă în pace! se încreţi Niculae sâcâit. în viaţa mea n-am să mai vorbesc cu tine despre cărţi şi nici să-ţi mai citesc eu iarna...
- Şi dacă n-ai să mai citeşti, ce!
- Lasă-mă în pace!
- Niculae, tu te superi degeaba! se rugă parcă Moromete întristat. Dacă
aş avea eu cu ce, crezi tu că nu te-aş da eu pe tine la şcoală?
- Nu m-ai da! răspunse Niculae arţăgos. Nu m-ai lăsat tu nici aci în sat!
M-ai trimes cu oile. Şi când te rugam şi eu: „Tată, cumpără-mi măcar Citirea", te răsteai la mine.
Niculae se foi cu burta pe prispă şi rămase apoi cu nasul în carte, nemişcat şi furios. Nu mai citea. Moromete se posomori şi nu ştia ce să
li-
mai zică. Avea dreptate Niculae, nici măcar nu-l auzea când se ruga să-i cumpere cărţi.
- Dacă vreai, du-te şi la anul pe clasa a cincea şi am să-ţi cumpăr cărţi.
Te las să faci şapte clase, încercă tatăl să-l îmbuneze, dar Niculae parcă nici nu-l auzea.
De lângă grajd, unde dormea la umbră, Duţulache ridică botul şi dădu veste că s-a oprit cineva la poartă. Niculae se uită şi sări în capul oaselor.
- Tată! Popa şi dom' învăţător! şopti el.
Moromete se uită şi el la poartă, dar nu înţelese. Preotul şi învăţătorul se opriseră într-adevăr în dreptul casei lui, dar ce căutau ei la el, pentru ce se opriseră? Se ridică de pe prispă şi rămase în picioare.
- Plecăciune, părinte! spuse el cu pălăria în cap. Bună ziua, domnule învăţător! Mă căutaţi pe mine?
- Tată, du-te la poartă, ce mai stai? şopti Ilinca din odaie, închizând fereastra. Aoleo, uite cum stă şi se uită!
- Dă în câini, Moromete! zise părintele şi intră în curte însoţit de învăţător. > v Mama dormea ostenită în odaie. Se trezi şi când văzu pe fereastră
apropiindu-se de prispa casei pe părintele Provinceanu, se pierdu cu totul şi ceru fetei să-i dea fusta şi bluza cu care se ducea la biserică. Ilinca săltă
capacul lăzii şi i le aruncă, iar mama şi le trase pe ea cât ai clipi din ochi. Era aprinsă la faţă de tulburare şi parcă îi tremurau mâinile.
- Ei, ho, că n-o să intre în casă! o linişti fata.
- Taci din gură, aşterne velinţa aia nouă pe pat.
Niculae intră şi el în casă şi sări în dreptul geamului unde se piti să poată
auzi totul fără să fie văzut.
- Ce s-a întâmplat, mamă? Ce caută la noi? întrebă Ilinca.
- Nu ştiu, de unde să ştiu eu? minţi mama. Niculae, fugi de acolo, nu ţi-e ruşine?
Afară, Moromete tot nu se dumirea. îi ţinea pe musafiri în picioare lângă
prispă. învăţătorul se supără şi îl luă peste picior.
- De ce nu ne dai ceva să şedem, Moromete? Sau te-am deranjat?
- Aoleo! se scuză Moromete tresărind. Poftiţi în casă! Poftiţi!
- Lasă, nu mai poftim, stăm pe prispă, zise învăţătorul cu acelaşi glas.
Arăta pentru gazdă un dispreţ pe care înadins nu-l ascundea. Nici
