Baltagul
de Mihail SADOVEANU
CAPITOLUL 1
Stapane, stapane,
Mai cheama s-un cane
Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam. Pe tigan l-a invatat sa cante cu cetera si neamtului i-a dat surubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise si i-a poruncit: Tu sa scrii o lege, si cand va veni vremea, sa pui pe farisei sa rastigneasca pe fiul meu cel prea iubit Isus, si dupa aceea sa indurati mult nacaz si prigonire, iar pentru aceasta eu am sa las sa curga spre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul si i-a ales, din cate avea pe langa sine, jucarii: Iaca, dumitale iti dau boftori si pinteni si rasina sa-ti faci sfarcuri la mustati, sa fii fudul si sa-ti placa petrecerile cu sotii. S-a infatisat si turcul: Tu sa fii prost, dar sa ai putere asupra altora, cu sabia. Sarbului i-a pus in mana sapa. Pe rus l-a invrednicit sa fie cel mai betiv dintre toti si sa se dovedeasca bun cersetor si cantaret la iarmaroace. A poftit pe boieri si domni la ciubuc si cafea: Mariilor voastre vi-i dat sa traiti in dezmierdare, rautate si ticalosie, pentru care sa faceti bine sa puneti a mi se zidi biserici si manastiri. La urma au venit si muntenii s-au ingenuncheat la scaunul imparatiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu mila:
— Dar voi, nacajitilor, de ce ati intarziat?
—Am intarziat, Prea slavite, caci suntem cu oile si cu asinii. Umblam domol, suim poteci oable si coboram prapastii. Asa ostenim zi si noapte, tacem, si dau zvon numai talancile. Iar asezarile nevestelor si pruncilor ne sunt la locuri stramte intre stanci de piatra. Asupra noastra fulgera, trasneste si bat puhoaiele. Am dori stapaniri largi, campuri cu holde si ape line.
— Apoi ati venit cei din urma, zice Domnul cu parere de rau. Dragi imi sunteti, dar n-am ce va face.
Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intr-adaos decat o inima usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune, sa vie la voi cel cu cetera, si cel cu bautura, si s-aveti muieri frumoase si iubite. Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumatrii si nunti, la care in vremea iernii era nelipsit. Zice el c-ar fi invatat-o de la un baci batran, care fusese jidov in tinereta, si binevoise Dumnezeu a-l face sa cunoasca credinta cea adevarata. Acel baci stia si altele si cunostea si slova, lucru de mare mirare intre ciobani. De la el Lipan deprinsese si unele vorbe adanci pe care le spunea cu inteles la vreme potrivita.
— Nimene nu poate sari peste umbra lui.
— Ce vrai sa spui cu asta? il intreba nevasta-sa Vitoria, privindu-l piezis.
— Spun si eu o vorba celor care au urechi de auzit. Nevasta intelegea ceva dar era banuitoare ca orice femeie si deprinsa sa rasara la orice intepatura.
— A fi cum spui, badica, dar cel ce spune multe stie putine.
— Asta pentru cine-i? se rasucea Lipan.
— Asta-i pentru intelepti si carturari.
— Asa? si ma rog, cine-i intelept si carturar?
— Cine sa fie? intreaba-ma si nu ti-oi putea spune.
— Mai femeie, tu iar cauti pe dracu !
— Ce sa-l caut, ca-i de fata!
Si de poveste si de asemenea vorbe iuti, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, isi aducea aminte stand singura pe prispa, in lumina de toamna si torcand. Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe. Fusul se invartea harnic, dar singur. Satul risipit pe rapi sub padurea de brad, casutele sindrilite intre garduri de razlogi, paraul Tarcaului care fulgera devale intre stanci erau cazute intr-o negura de noapte. Acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute. Nechifor Lipan plecase de-acasa dupa niste oi, la Dorna, s-acu ziua Sfantului Andrei era aproape si el inca nu se intorsese. In singuratatea ei, femeia cerca sa patrunda pana la el. Nu-putea sa-i vada chipul, dar ii auzise glasul, intocmai asa spunea el
povestea, femeia ii adaogase numai putine cuvinte despre campuri, holde si ape line. Aceste vorbe erau ale ei, izvorate dintr-o dorinta, si, repetandu-le in gand, ochii i se aburira ca de lacrimi. Viata muntenilor e grea, mai ales viata femeilor. Uneori stau vaduve inainte de vreme, ca dansa. Munteanului i-i dat sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata. Cei cu toporul dau jos brazii din padure si-i duc la apa Bistritei, dupa aceea ii fac plute pe care le mana pana la Galati, la marginea lumii. Cei mai vrednici intemeiaza stani in munte. Acolo stau cu Dumnezeu si cu singuratatile, pana ce se imputineaza ziua. Asupra iernii coboara la locuri largi si-si pun turmele la iernat in balti. Acolo-i mai usoara viata, s-acolo ar fi dorit ea sa traiasca, numai nu se poate din pricina ca vara-i prea cald s-afara de asta, munteanul are radacini la locul lui, ca si bradul. Nechifor Lipan s-a aratat totdeauna foarte priceput in mestesugul oieritului. Stanile i-au fost bine randuite si ciobanii ascultatori. Bacii nu stiau numai istorisiri, ci cunosteau taina laptelui acru s-a branzei de burduf, ii veneau scrisori si cereri de departe, din niste targuri cu nume ciudate. Ca sa i le dezlege, Lipan se ducea la parintele Danila, dupa aceea trecea pe la crasma sa beie un pahar cu alti munteni ca si dansul, vrednici tovarasi in treburi de acestea. Cum se simtea pe Tarcau in sus ca lui Nechifor i-a cazut veste cu parale, rasareau la crasma lui domnu Iordan si lautarii, parca i-ar fi adus hoitul. Omul se intorcea tarziu acasa, insa cu chef. Femeia gasea de cuviinta sa se arate suparata.
— Iar se otarasc in tine cei sapte draci! ii zicea razand Nechifor si-si mangaia mustata groasa. La mustata aceea neagra si la ochii aceia cu sprancene aplecate si la toata infatisarea lui indesata si spatoasa, Vitoria se uita ascutit si cu indarjire, caci era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani. Asa-i fusese drag in tinereta Lipan, asa-i era drag s-acum, cand aveau copii mari cat dansii. Fiind ea asa de apriga si indarjita, Lipan socotea numaidecat ca a venit vremea sa-i scoata unii din demonii care o stapaneau. Pentru asta intrebuinta doua maiestrii putin deosebite una de alta. Cea intai se chema bataie, iar a doua o bataie ca aceea ori o mama de bataie. Muierea indura fara sa cracneasca puterea omului ei si ramanea neinduplecata, cu dracii pe care-i avea, iar Nechifor Lipan isi pleca fruntea si arata mare parere de rau si jale. Pe urma lumea li se parea prea buna si usoara, dupa randuiala lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov. Avere aveau cat le trebuia: poclazi in casa, piei de miel in pod, oi in munte. Aveau si parale stranse intr-un cofaiel cu cenusa.
Fiindu-le lehamite de lapte, si carne de oi sfartecate de lup, aduceau de la campie legume. Tot de la campii largi cu soare mult aduceau faina de papusoi. Uneori se ducea Vitoria singura si o incarca in desagi pe cinci caluti. Pe cel din frunte calarea ea barbateste, ceilalti veneau in urma cu capetele plecate si cu fraiele legate de cozile celor dinainte. Din sapte prunci cu cat ii binecuvantase Dumnezeu, mai ramasesera doi. Cinci murisera de pojar ori de difterie, numele si imaginile li se uitasera si li se amestecasera cu florile, cu fluturii si mieii anilor. La cei ramasi, amandoi se uitau cu placere. Lipan dezmierda mai mult pe fata, care era mai mare si avea numele Minodora, asa cum auzise el de la o maica de la Agapia si-i placuse, iar pe flacauas il chema Gheorghita si maica-sa il ocrotea si-l apara de cate ori in ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea.
Gheorghita era numele care placuse Vitoriei, caci era numele cel adevarat si tainic al lui Nechifor Lipan.
Acest nume i-l rostisera preotul si nanasii la sfantul botez, cand il luminasera cu aghiazma si cu mir intru credinta cea adevarata, insa intr-al patrulea an al vietii se bolnavise de hidropica si atata slabise incat au fost poftiti preoti de i-au facut sfintele masle. Atuncea, dupa masle, a venit si tiganca cea batrana a lui Lazar Cobzaru, si maica-sa i l-a vandut pe fereastra luand pret pentru el un banut de arama. Primindu-l de la mama lui, Cobzarita i-a suflat pe frunte descantand, si i-a schimbat numele, ca sa nu-l mai cunoasca bolile si moartea. De-atuncea i-a ramas numele Nechifor, dar cand n-o auzea nimeni si erau singuri, Vitoria ii zicea, cu anumit glas, tot Gheorghita. Acel glas de dulceata il avea si feciorasul. Gheorghita coborase cu ciobanii, cu oile, cu asinii si dulaii la vale la iernat, intr-o balta a Jijiei, intr-un loc care se chema Cristesti, nu departe de targul Iasi. Acolo avea sa steie, dupa porunca lui Nechifor, pana ce-a veni el singur sa plateasca Stuhul perdelelor, fanul si simbriile. Trecuse vreme si Nechifor nu daduse semn nici acolo, ca sa se intoarca macar feciorul. Ii venise c-o saptamana in urma scrisoare pe care o dezlegase tot parintele Danila. Flacaul dadea raspuns ca asteapta pe tatal sau cu paralele, ca sa impace pe ciobani si pe stapanul Baltii. Iar oile sunt bine sanatoase, adaogea el, si noi, din mila lui Dumnezeu, asemenea, si vremea-i inca buna si ni-i dor de duca.
Sarut mana, mama, sarut mana, tata. Asta era scrisoarea lui Gheorghita si Vitoria o stia pe de rost. Vra sa zica, Nechifor Lipan nu se aratase nici acolo. Care pricina putea sa-l intarzie? Mai stii! Lumea asta-i mare si plina de rautati. A treia zi dupa scrisoarea lui Gheorghita postasul sunase iar din trambita in prund si Vitoria coborase la parau, ca sa mai primeasca un ravas. Acesta era un raspuns de la baciul Alexa, scris de baiat.
Slova era a baiatului dar vorbele erau ale baciului Alexa. Precat am inteles, stapana, din epistolia pe care ai trimes-o lui Gheorghita, esti tot singura acasa, iar Nechifor Lipan stapanul nostru s-al oilor nici pe aici nu s-a aratat. Asa ca noi avand musai nevoie de paralele pentru simbrii si hrana dobitoacelor si a noastra, sa faci bine sa ne trimeti. Dai in targ la Piatra paralele la posta si acei de acolo scriu la posta la Iasi sa ne plateasca noua atatia si atatia bani si dupa aceea se intalnesc ei si se socotesc ce-au dat s-au luat, treaba lor. Asta-i buna randuiala si-mi place, nu-i nevoie sa faci drum calare pan-aici, nici lotrul nu te prada. Iar daca socoti altfel, scrie porunca feciorului sa vindem unele din oile cele batrane. Tot trebuie sa vie Nechifor Lipan stapanul, s-aduca oile pentru care stim c-a plecat la Dorna. Ce putea sa fie cu omul ei? Numai de la dansul nu primise scrisoare. In ajun se bucurase o clipa. Postasul o trambitase iar. Cu cartea postala in mana, Vitoria grabise la parintele Danila. Poate e ceva dinspre partile Dornei. Nu era dinspre partile Dornei. Era de-aproape, de la Piatra. Parintele Danila radea, saltandu-si burta. Ascultand, obrajii Vitoriei s-au imbujorat de rusine. Si pe asta acuma o stie pe de rost si-i vede ingerasii aripati si inca-,, nunati cu trandafiri. Cartea postala cu poze era adresata domnisoarei Minodora Lipan. Frunzulita de mohor, Te iubesc si te ador, Ghita C. Topor. Vra sa zica, feciorul dascalului Andrei, care face slujba militariei la Piatra, tot nu se astampara si tulbura mintile fetei. Vinovat e si el, vinovata e si maica-sa dascalita, careia are sa-i spuie ea cele de cuviinta, vinovata mai ales trebuie sa fie haitusca asta de fata care trage cu coada ochiului in toate partile. Cum s-a intors acasa, i-a batut din picior, a judecat-o s-a osandit-o cu vorbe amarate si ascutite:
— Asta-i grija ta acuma, fata, sa-mi faci asemenea rusine, sa ramanem de rasul satului? Acuma ai ajuns domnisoara?
— Asta nu-i nici o rusine, mamuca, acuma asa se spune.
— Apoi stiu eu, acuma va strambati una la alta si nu va mai place catrinta si camasa, si va ung la inima lautarii cand canta cate-un valt nemtesc, iti arat eu coc, valt si bluza, arda-te para focului sa te arda!
Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am stiut de acestea
—si-n legea noastra trebuie sa traiesti si tu. Altfel iti leg o piatra de gat si te dau in Tarcau. Nu-s eu destul de nacajita c-am ramas singura asupra iernii si nu mai stiu nimica de tata-tau, acuma am ajuns sa aud pe popa cetind lucruri rusinoase. Dar evanghelia asta i-a voastra, nu-i a lui.
— Aceea-i scrisoarea mea? intreaba cu viclenie fata.
— Care scrisoare?
— Aceea pe care ai pus-o la oglinda.
— Iti arat eu tie scrisoare. Du-te si vezi de trage pana in sara in fusalai lana pe care ti-am pregatit-o. Si sa te mai prind ca dai gunoiul afara in fata soarelui, cum ai facut azi, ca-ti pun la gat doua pietre de cate cinci oca.
N-ai mai invatat randuiala? Nu mai stii ce-i curat, ce-i sfant si ce-i bun de cand iti umbla gargauni prin cap si te cheama domnisoara? Astfel s-a framantat, fara sa i se aline gandurile si fara sa primeasca vreo veste de unde astepta, in noaptea asta, catra zori, a avut cel dintai semn, in vis, care a impins-o in inima s-a tulburat-o si mai mult. Se facea ca vede pe Nechifor Lipan calare, cu spatele intors catra ea, trecand spre asfintit o revarsare de ape.
CAPITOLUL 2
Soarele batea de catra amiaza de pe tancul Magurii. Ridicand ochii si clipind, Vitoriei i se paru ca brazii sunt mai negri decat de obicei. Dar asta era o parere, caci sub soare lunecau palcuri de nouri alburii. Vremea era calduta si abia adia vantul aducand in ograda, ca pe niste fluturi tarzii, cele din urma frunze de salcie si mesteacan. Se auzira pe drumusor talanci cunoscute. Venea Mitrea argatul cu cardisorul de oi si cu cele doua vaci. Vitoria il auzi racnind si suduind incurcat asa cum ii era obiceiul, pe cand vara animalele in tarcurile lor pe poarta din fundul gospodariei spre munte. Lasand la o parte furca, femeia cheama cu glas cantat:
