— Da? se mira nevasta. Poate m-ai vazut trecand la parintele.

— Nu. Am eu veste din alta parte. Intra. Catelusa vrajitoarei tot maraia subtire in cotruta de sub horn. Era o javra slabuta, cu urechi ciulite de liliac si cu ochii bolditi. Blanita-i subtire, de coloarea soarecelui s-a cenusei, din cand in cand tresarea zbarcindu-se. Atunci icnea, parca voia sa sperie lumea.

— Taci si fii cuminte, fetita babei, zise batrana ridicand asupra ei aratatorul de la mana dreapta. Fetita babei tacu, incovrigandu-se in cotruta. Vitoria intreba, zambind:

— Poate-l tii in catelusa asta?

— Ce sa tin?

— Nu stiu cum sa-i spun, dumneata cunosti mai bine numele.

— Draga Vitorie, se holba baba in bagdadie, palindu-si una de alta palmele, ti-am mai spus si alta data sa nu vorbesti de dansul si mai ales numele sa nu i-l rostesti, ca-i primejdie.

— Bine, bine, raspunse nevasta privind in juru-i. L-ai intrebat?

— Ce sa-ntreb? Femeia lui Lipan se aseza pe coltul laitei in chilia scunda. Mirosea a fum: flori uscate, gramadite prin colturi si-n grinda, amestecau cu fumul mireasma intepatoare, in capatul laitei, sub perne si poclazi, sta o lada mare jatfasoveneasca inflorita cu ros. Ii atarna o lacata grea in balamali tari Poate sa fie in lada aceea, se gandea cu indoiala Vitoria. Se vestise in tot satul ca baba Maranda are ascuns la ea pe cel cu nume urat. Daca spui si n-apuci a-ti face cruce cu limba, iti ia graiul. Ce demon va fi fiind, cine putea sti?

Vitoria incerca sa creada ca tot in catelusa salasluieste. Tot ce se spune poate fi si minciuna, insa adevarat este ca baba are unele tainice stiinti si mestesuguri. Ofta, asteptand. Batrana stia bine ce vant a adus-o pe nevasta lui Lipan, ii lasa insa pricina la o parte si incepu sa se tanguie de ale sale.

— Vai de capul meu cum traiesc eu aici!

Nimeni nu ma stie, nimeni nu ma vede, nimeni nu-mi leapada un brat de lemne ori un pumn de faina. Numai cand au o scarba, ori o boala, atunci isi aduc aminte.

— Baba Maranda, vorbi Vitoria privind-o tinta, tare te rog sa marturisesti daca ai iesit vreodata din casa mea cu mana goala.

— Ba, draga mea, daca as spune asta, as pacatui. Dumnezeu aude. Vitoria ridica ochii spre rasarit. De-acolo le privea si zambea ascultand sfantul Sisoie, care are stapanire asupra unora dintre demonii marunti. Era o zugraveala veche pe lemn de tei. Barba sfantului mai ales, carunta si invaluita de un vant neclintit, era ceva minunat.

— Atuncea de ce vorbesti asupra mea?

— Nu vorbesc asupra dumitale. Vorbesc de lumea asta rea, langa care traim.

— Ba, mie, baba Maranda, se cuvine sa-mi vorbesti de altele. Iaca, ti-am adus o litra de rachiu de cel bun de la Iordan. Desarta-l in plosca dumitale si sa-mi dai garafioara, ca sa-ti mai aduc si alta data. Iar daca te ostenesti mani pe la mine, nu uita sa-ti iei desaga. Si s-aduci s-o strachina, ca sa-ti pun intr-insa branza. Baba ramase cu ochii atintiti asupra gazornitei care-si palpaia samburele de lumina de pe prichiciul hornului.

— Lumea-i rea, draga matusii, se tangui ea cu jale, facandu-si gura punga si clatinand din cap. Am inteles despre sotul dumitale, Nechifor Lipan, ca a ajuns cu bine in locul acela la Dorna, unde trebuia sa cumpere oi de la niste ciobani. Dar dupa aceea s-a gasit una cu ochii verzi si cu sprancenele imbinate, care s-a pus prag si nu-l lasa sa treaca. Vitoria isi tinu rasuflarea, simti ca se inabusa.

— Oile le-a cumparat?

— Asta inca nu pot sti, draga matusii. Chiar daca le-a cumparat, i-au mai ramas bani de cheltuiala. El acolo-i ca un fecior de crai. Ia galbanu-n gura si-l stupeste tocma intre lautari.

— Sa fie adevarat asta, matusa Maranda? Mie parca tot nu mi-ar veni a crede.

— Adevarat, draguta babei. Pot sa-ntind si cartile, sa vezi si dumneata singura cu ochii cum s-arata.

Asemenea mi s-a intamplat si mie cu omul meu in tinereta.

— Si s-a intors?

— S-a intors. I-am facut eu atuncea mandra petrecere. Baba trase din brau carti soioase si rupte la colturi. Sui pe laita masuta cu trei picioare, intinse pe ea stergar si insira iconitele amestecate cu toate celelalte semne ale bucuriilor si intristarilor. Dadu Vitoriei dama de cupa, ca s-o meneasca incet deasupra buzelor.

— Vezi, draguta, cum ti s-aleg dumitale lacrimile si scarba? si omul dumitale, craiul de spatii, rasare intr-alta parte, intr-o adunare de oameni. Acolo-i nelipsita cea cu ochii verzi, precum am spus. Nevasta statu pe ganduri, cumpanind in sine adevarurile.

— Cartile asa arata, se invoi ea, dar vreau sa stiu daca asta s-a vazut intai catra el.

— De catra cine? Vitoria isi cobori ochii asupra catelusei. O vazu uitandu-se tinta in sus catra dansa cu luminile-i boldite. S-o auzi maraind strans, ca din pamant. Baba sopti:

— Adevarat este, nu te indoi de asta.

— L-am visat asta-noapte trecand calare o apa neagra marturisi nevasta.

— Nu spun eu? Om calare arata sfada.

— Se facea ca se duce catre asfintit.

— Cum spun si cartile, se duce spre asternut strain. Vitoria ofta. Isi stranse si-si stramba buzele.

— Se poate, numai greu imi vine a crede una ca asta.

— Stiu eu ca-ti vine greu. Dar cand s-a intoarce ai sa-l intrebi. N-are sa marturiseasca, pentru ca nu-i prost, dar sa-l intrebi.

— Am inteles. Bucuroasa as fi sa-l vad acasa.

— Ai sa-l vezi. Aici, la urma, s-arata bucurie si dar. Baba isi purta prin casa trupu-i greu, cautand plosca de lemn, ca sa toarne in ea rachiul cel bun de la Iordan. Ii tremurau carnurile pe solduri si creturile obrajilor. Se intoarse gafaind, ca sa ieie masuta cu trei picioare. Ochii ei mici nu paraseau o clipa pe nevasta lui Lipan. Se aseza iar pe laita. Vorbi cu glas schimbat:

— Daca va fi nevoie, se poate trimite spre acel loc o pasere, care striga noaptea si are ochi de om. E mai greu si-i cu mare primejdie, dar se poate.

— Sa moara dusmanca? Baba incuviinta, apasandu-si barbia in piept. Vitoriei i se batu inima, cu toate acestea hotari cu tarie in sine moartea femeii cu ochii verzi. Se crezu datoare catra sfant si catre Dumnezeu, sa deie o lamurire:

— Intai am sa fac rugaciunile cele de cuviinta la Maica Domnului, zise ea. Dupa aceea am sa tin post negru douasprezece vineri in sir. Pan-atunci, poate mi se intoarce omul.

— A da Dumnezeu suspina subtire, c-un glas iar schimbat si cu totul strain, baba Maranda. Cand se gasi iarasi afara, Vitoria privi in cer nourii subtiri prin care razbatea slaba lumina de luna. Glasul catelusei, in urma, avea un fel de scartait de fierastrau, il asculta pana ce-i ramase numai in urechi, ca o zvacnire. Atunci de pe mormintele tintirimului, trecu falfaind moale paserea aceea despre care ii vorbise baba. Nu-i era frica: se stia curata si cu dreptate, totusi grabi pasii. Vantul contenise deplin si s-auzea in vale vajaitul Tarcaului. La casa ei gazornita era stansa. Intra pe portita si gasi in vatra de-afara carbunii sub spuza. Atunci se impiedica de ceva moale. Era cat pe ce sa cada. Dadu cu batul. Glasul lui Mitrea, din tohoarca, izbucni somnoros:

— Care-i acolo, mai? Vitoria rase singura, fara a raspunde. Argatul se zvarli in sus cu alt racnet sugrumat:

— Care-i acolo? Impunse cu capu-nainte, spre poarta. Se opri fara sa vada pe nimeni.

— Ce este, Mitre? intreba gospodina.

— Care-i acolo, mai? striga argatul iarasi, apoi se intoarse catra femeie:

— Vad ca nu-i, s-a dus.

— Cine?

— Cel care-a fost. L-am vazut cum te vad. Am strigat la el, pana ce-ai iesit dumneata, s-acuma nu-i, parc-ar fi intrat in pamant. Asta mi s-a mai intamplat o data in munte. Sa stii ca nu-i lucru curat.,

— Bine, bine: vara-te iar in tohoarca, Mitre, si intoarce-te pe partea cealalta, ca sa nu ti se intample nimic.

— Care-ai fost, mai? striga iar, mai moale si cu indoiala argatul. Apoi se scarpina la subsuoara, ridicand cotul. Vitoria radea, in casa se aprinsese lumina.