— Zice ca s-ar fi oprit la Dorna asta-toamna dupa ce-a trecut pe aici.

— Se poate, avea de negutat acolo oi de la niste ciobani. Daca le-a gasit nutret pe loc, se poate sa fi stat.

— Stii ceva, ai auzit ceva?

— N-am auzit nimica. Vitoria ofta si-si freca domol ochii cu palmele, potrivindu-si broboada. A doua zi, sambata, au incalecat iar s-au asteptat pe negustor. Iarasi intarzia. Nu-si scoase sania in drum decat dupa ce incepura a curge stresinile fulgerate de soare.

— De intarzierea asta chiar va rog, prietinilor, sa nu va suparati, se apara el razand. E din pricina tocmelilor noastre, a jidovilor, cu Dumnezeu. Azi e sambata si n-avem voie sa umblam pe drum. Numai daca ne aflam pe apa putem merge mai departe, pana unde se ispraveste acea apa. Daca esti pe apa, n-ai incotro. Asa ca Dumnezeu ne-a ingaduit sa ne aflam calatori pe apa. Vazand ca trebuie sa fiu numaidecat desara acasa la Calugareni, am asteptat sa porneasca a curge stresinile si a se topi omatu. Cum a ajuns apa sub sanie, am putut porni. De-acuma tot pe apa merg pana acasa. Vitoria se cruci.

— De unde asemenea randuiala? Ai stat de vorba cu Dumnezeul dumneavoastra?

— Eu nu, dar a stat de vorba cu el un neam al meu de demult, pe care-l chema Moise. Astfel calatoresc eu pe apa pana acasa S-acolo imi iese balabusta inainte cu bratele deschise. Apa ramane afara, si-n casa gasesc vin si mancare calda. Aveti sa gazduiti la mine, daca nu vi-i cu suparare, asa cum gazduia si Nechifor Lipan.

— Pe cat inteleg, ti-a fost de multe ori oaspete.

— Mi-a fost. Are sa deie Dumnezeu sa-mi mai fie. Dupa socotinta mea, ai sa te intorci cu dansul. Au umblat astfel vorbind, au lasat in urma si popasul de amiaza, si pe urma au prins a avea in coada ochiului stang, necontenit, umbra albastrie a Ceahlaului nins. Acuma acolo, in rapi sorite, scot botul din pesteri ursii, fornaiesc la soare si stranuta, in curand au sa bata din aripi asupra molizilor batrani cucosii salbatici s-au sa se lese pe crengi, ca sa ciuguleasca cucuruzi. Paraiele au prins a suna altfel, cu zvon de clopotei, si sar pe trepte de stanca si gheata si apar din ele aratari de-o clipa jucand, cu rochiti si horbote de spuma. Munteanca simtea si ea in nari, ca salbaticiunile padurilor, mireasma de apa noua. Era trudita dupa doua zile de umblet calare si c-o simtire de placere la gandul unui culcus moale. La Calugareni, nu departe de Piatra Teiului, isi avea asezare, in dosul unei dugheniti s-a unei crasme, domnu David. I-a iesit inainte sotia, numai in carne alba si-n barbie revarsata, si s-a bucurat c-un glas de cantec. Apoi s-a uitat cu ochi holbati la munteanca, vazand-o ca scoate de dupa sa o pusca scurta hoteasca. Vitoria si Gheorghita au intrat intr-o odaita peste sama de calda. Racaul s-a hranit bine. Munteanca a statut in picioare. A cautat o ulcica si a baut apa cu sete, ca sa stanga o arsita. Pe ferestruica se vedea in amurg Piatra Teiului, singuratica, cu gluga , de omat in crestet.

— Sotul meu, se indrepta ea catra gazda, mi-a spus odata povestea stancii acestia.

— Stiu, incuviinta domnu David, este o istorisire cum ca diavolul ar fi rupt candva, noaptea, piatra asta din varful Ceahlaului s-a adus-o pana aicea in brate, ca s-o lepede in curmezisul Bistritei, sa popreasca apele si sa inece cuprinsul. Dar cum o aducea in zbor, l-a apucat cantarea cea din urma a cucosilor. A lepadat-o si a fugit in pustie, la intuneric, ca sa nu-l fulgere soarele. Dar acestea-s numai vorbe de-a oamenilor.

— Daca se spune, trebuie sa fie adevarat, se impotrivi Gheorghita.

— S-ar putea sa fie adevarat, dar nu-i. Ori diavolul acela avea minte putina. De ce nu s-a intors in alta noapte, sa pravale piatra cu piciorul in Bistrita? Asa, piatra sta aici de pe cand nu erau oameni, nici diavoli, si lui Nechifor Lipan, de cate ori poposea la mine si se aseza la fereastra asta ii venea asa un indemn sa se suie deasupra sa faca un semn cu securea impotriva demonului. Totdeauna ma sfadeam cu el si nu-l lasam. Striga ca vrea sa ieie s-un cofaiel de vin cu dansul, si lautarii. Cum auzeau de una ca asta, tiganii fugeau si se ascundeau dupa casa.

— Adevarat, era om cu hartag la chef, se invoi Vitoria. Mie mi-era drag cand il vedeam asa, cu mare coraj.

Nu-i putea sta nimeni impotriva. Odata, venind noi de la Piatra, pe cand eram grea cu Gheorghita acesta, ne-au iesit inainte oameni manjiti pe obraz cu funingine. Au ridicat ciomegele asupra noastra si au strigat sa lepadam paralele pe care le avem si merindele pe care le purtam. Se suisera spre noi dintr-o rapa, la un corn de drum, pe inserat. Nechifor avea baltag. Numai si-a lepadat din cap caciula, si-a scuturat pletele s-a inhatat baltagul. Atata a strigat: Mai slabanogilor, eu pe voi va palesc in numele tatalui si va pravalesc cu piciorul in rapa. Aceia au ferit pe dupa niste chitei si s-au dus. De hoti nu se temea: avea stapanire asupra lor. Doar daca l-or fi palit dintr-o lature, prietini, pe furis. Nevasta lui domnu David incepu sa deie din maini si sa vorbeasca intr-o limba straina. Negustorul lamuri:

— Nevasta-mea spune ca numai asa a putut sa-l doboare cineva. Altfel nu. Ii era drag si ei domnu Nechifor.

Vitoria isi luneca ochii, c-un zambet subtire, asupra ovreicei. Femeia de gazda mai spuse ceva.

— Zice ca asta-toamna, cand a trecut spre Dorna, era singur si n-avea nici un tovaras. E adevarat ca eu nu l-am vazut. Ma aflam cu marfa la targ. Gazda vorbi iar.

— Zice, lamuri negustorul, ca n-a stat decat putin. A plecat la drum asupra noptii. Vitoria privea pe fereastra

in intuneric si cumpanea in sine acele vorbe. Zice ca avea bani asupra lui si l-a rugat sa nu se duca, dar el n-a ascultat-o si s-a dus.

— Se poate, raspunse munteanca stramband si apasand din buze. Gheorghita se lasase pe pat langa soba si adormise cu fata in sus. Femeia de gazda vorbi iar.

— Ce mai spune?

— Zice ca flacaul samana cu tatu-sau.

— Va fi samanand. Dupa ce ramase singura, facu semnul crucii, marunt si de multe ori, asupra usilor si asupra perinei unde avea sa-si plece capul. Apoi se lasa pe un scaunas cu trei picioare, isi cuprinse genunchii cu palmele si statu aplecata, cu privirea-i de umbra atintita in, necunoscutul dinainte-i. Incerca sa-l opreasca pe Lipan si sa-i intoarca spre ea obrazul, ca sa i-l ceteasca. El era insa tot mai in fund. Peste el se revarsau ape de primavara. Afara picurau stresini. Vantul de la sud susuia cu cresteri si coborari.

— Gheorghita, sopti ea asupra vedeniei, sa-mi raspunzi daca esti cu alta. Flacaul se rasuci si deschise ochii.

— Ai spus ceva, mamuca?

— N-am spus nimic, raspunse ea, cu ochii atintiti asupra geamului. El o privi un timp si inchise dintr-o data iarasi pleoapele, furat de dulceata somnului. Vitoria il judeca pe Lipan. Avea ea sa-i spuie multe, si le spunea, fara sa miste buzele si limba. I le spunea din launtru, cu banuieli si suferinti vechi. Altadata il impunsese cu vorbe adevarate pentru placerea pe care o avea, el sa-si abata calul in preajma muierilor si sa poposeasca langa ele. I-l parasera bacii cei batrani, care erau oameni cuminti si iertati de Dumnezeu. Acuma, daca a pierit ii ramasese dator cu acele zambete si cu acele ceasuri. Se implinesc noua ani la Sfantu Gheorghe de cand a sarit ca o gaie asupra lui, sa-i vare cangile in ochi si sub barbie. El o dadea incet la o parte cu bratul si radea. Ea s-a inviersunat mai tare, pomenindu-i de-o rea si de-o sluta de la gura Tarcaului. Acolo-ti faci popasurile si-ti cheltuiesti averea, il impungea ea cu vorbe indesate, si iar isi raschira cangile. Atuncea el intai a lovit-o. Pe urma a cuprins-o la piept s-a strans-o peste brate. Ea a tacut deodata, ca si cum ar fi murit. I s-a lipit cu fruntea subsuoara. A asteptat dezmierdarile ca o ticaloasa. Acu sapte ani a lovit-o pentru alta. Intr-un an au fost ochi negri, intr-altul niste ochi albastri de nemtoaica, intelegea ea intr-o privinta ca, pentru un barbat ca dansul, acelea-s petreceri cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creanga. Ea era deasupra tuturora, avea intr-insa o putere s-o taina, pe care Lipan nu era in stare sa le dezlege. Venea la dansa ca la apa cea buna. Nu poate fi nici ovreica, nici unguroaica cu ochii verzi. El tot cazut undeva trebuie sa fie. Il mai chema o data cu toata fiinta, iertandu-l pentru orice, si Nechifor Lipan nu-i raspunse. In dimineata de duminica incaleca trudita si cu ochii cerniti. Asculta privind in alta parte felurite sfaturi ale negustorului. Rasari atenta numai la socoteli si recomandari de parale.

— Asta-i bine, incuviinta ea. Sa-ti platesc pentru gazduire. Sa-mi dai bani marunti de cateva mii, ca sa-i am la indemana. Nu vreau sa se simta ce am cu mine, ca sa nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-as zice nimica. Mi le ia si pace buna! Dar is paralele lui.

—A cui? Ea raspunse tot din launtru, fara vorbe: A lui Lipan, a mortului, dar raspunse numai pentru sine.

Primi paralele marunte, le lega Intr-un colt de naframa si batu cu calcaiele in pantecele calutului pag. Au umblat pana la Farcasa pe soare. Cand au intrat in sat la Farcasa, deodata s-a pravalit de pe muntele cel mare un vant rece, tragand dupa dansul nouri negri si vartejuri de ninsoare. Cand au trecut prin dreptul bisericii, nu se vedea nici in cer, nici in pamant. Vitoria a oprit calul, a descalecat. S-a inchinat spre locasul sfant.

— Gheorghita, vorbi ea, asta-i porunca sa facem popas aici. A descalecat si feciorul. Au luat caii de capastru si au cautat gazda.

CAPITOLUL 8

Nu cunosteau locul. Umblau asa pe ulita cea mare a satului, inaltand nasurile cand spre dreapta, cand spre stanga. Veneau asupra lor aripi cenusii si-i bateau peste ochi. Deodata vartejul trecu si luci soarele. Deasupra se facu albastru, inainte, ca si cum li s-ar fi deschis o alta lume, ulita cotea scurt, si, pe un tapsan, o adunare stransa de oameni se framanta. Cei de la spate voiau sa treaca peste cei dintai. Vorbea cineva, cu glas tare, pe prispa casei. Adunarea se desfacu lasand loc de trecere unui om mititel, negricios, cu capul mare. Parea sa fie o persoana a stapanirii. Purta caciula tuguiata de astrahan si blana cu guler de vidra, inaltand nasul, privi dupa vartejul de ninsoare, care fugea catra apus. Alti oameni veneau pe alt drum, spre aceeasi raspantie. Doi jandarmi, cu pustile pe umar, umblau ceva mai inainte, impingand de umere pe doi pantalonari cam jerpeliti.

Purtau paltoane cu manicile prea scurte. Nu pareau jigniti de pozitia umilitoare in care se aflau. Persoana cu caciula tuguiata de astrahan si cu guler de vidra lua o infatisare incruntata. Se opri si lasa pe jandarmi sa-i aduca oarecum la picioare pe cei doi. El era pe tapsan. Jandarmii se oprira ceva mai jos. Vantul statuse deplin. Soarele avea in el ceva copilaresc si vesel. Nimene dintre cei de fata nu se mira de vartej. Toti, ca si Vitoria si ca si Gheorghita, se mirau de cei doi straini.

— Ce-or fi faptuit? intreba femeia cu grija pe unul dintre munteni.

— Nu stiu: are sa-i judece si avem sa vedem.

— Dar cine-i boierul acesta mititel si tantos?

— Om mare. Domnu subprefect.

— Il vad c-o adunare dupa dansul.

— Este, a hotarat adunarea acasa la primarele, ca sa spuie oamenilor porunci de la stapanire. Are sa fie alegere de deputat la Piatra. Vitoria nu stia de acestea. O interesau si mai mult cei doi jerpeliti. Sprijinindu-se de sa, se ridica in varful degetelor, ca sa vada mai bine. Domnul subprefect intreba suparat. Vorbea tare si repezit.

— Ce-i cu indivizii acestia? Unul din jandarmi lamuri. I-au gasit la crasma, intre oameni, c-o jucarie: o musama cu colori si numere. O intind pe-o masa si indeamna pe sateni sa puie parale si sa zvarla zaruri. Daca se potrivesc numerele, platesc, daca nu se potrivesc numerele, pun mana pe paralele oamenilor si le vara in buzunar.

— Aha! De-acestia imi sunteti voi? se holba la ei domnul subprefect.

— Domnule subprefect, se apara unul din ei cu grabire, dand din maini. Era cel mai nalt. Celalalt il privea mai de jos, cu umilinta. Domnule subprefect, va rog sa binevoiti a ma asculta, ca sa vedeti ca in toata chestia aceasta nu este nimic neonest. E un joc de noroc, domnule subprefect. Eu va cunosc pe dumneavoastra, domnule subprefect. Dumneavoastra sunteti domnul subprefect Anastase Balmez. Va stiu om just. Veti conveni ca putem castiga, dar putem si pierde, intr-adevar, cateodata pierdem, cum s-a intamplat la Hangu. E

o afacere ca oricare alta.

— Cum? Ati fost si la Hangu? se mira subtire domnu subprefect Balmez, impungand in sus cu caciula. Eu adun oamenii pentru interesele lor, si voi veniti pe de laturi si-i inselati cu minciunile voastre?

— Vai de mine, domnule subprefect, se poate una ca asta? Noi nu inselam pe nimeni. Avem de-a face cu oameni in toata firea. Le explicam ce este si nu le pretindem numaidecat sa ponteze. Unora le place si ponteaza. Putem noi sa-i impiedicam?

— Las ca va stiu eu. Ia sa-mi spuneti intai cum e jucaria aceea a voastra.

— E cu zaruri, domnule subprefect, si cu numere castigatoare. Un om, care are placere, ponteaza un leu.

Daca castiga, ii platesc sapte.

— Intr-adevar, afacere buna. Ia sa ridice in sus mana cei care au castigat. Vad ca nu ridica nimeni mana.