— Apoi n-am eu baltagul pe care mi l-a blagoslovit parintele? intreba el.

— Acela-i pentru altceva, raspunse Vitoria. Catra asfintitul soarelui, negustorul a venit cu sania-i larga, cu doi caluti roibi, si a incarcat marfa. Cele din urma raze lucira in turturii de gheata ai stresinei, apoi in albastrul inalt al cerului. Era liniste si fumurile satului suiau drepte in vazduh. Gospodina facu paturile devreme. Gheorghita ii lasa cuvant ca se duce in sat pana la cantarea intaia a cucosilor. Avea el de facut inspectie la o claca de scarmanat. Vitoria stinse opaitul si ramase in intuneric, dar nu adormi indelunga vreme. Cand se trezi, auzi sunand vantul dinspre amiaza in cercevelele ferestrei. Acel sunet cu ciudate modulatii era intovarasit de un racnet intaratat si ragusit. Cunoscu numaidecat glasul lui Mitrea. Sari din pat si-si cauta incaltarile. Apoi isi vari nasul in geam. Se retrase si desprinse cu luare-aminte din cui pusca cu doua tevi, care sta atarnata de curea pe parete, asa cum o lasase Nechifor Lipan. Ii pipai otelele si trase cucoasele. Trecu, numai in sumaies, la usa de-afara. Atuncea auzi mai deslusit strigatul lui Mitrea. Daduse la vite o dihanie. Toti canii din imprejurimi se desteptasera si zapaiau. Trase zavorul. Cand deschise, auzi si glasul lui Gheorghita, amestecat cu al argatului, intinse pusca spre stresina si slobozi un foc. In clipa, din cornul de din dos al casei se desprinsera doua umbre omenesti, si se departara in fuga, mistuindu-se in intuneric spre padure. Oamenii de la cele mai apropiate gospodarii soseau intr-ajutor cu zvon. Unii rupeau si desprindeau razlogi din garduri. Mitrea povestea ca pe-o minune intamplarea. Cum lupul sarise peste tohoarca lui si nazuise la scroafele din fundul surii. Si cum dintr-odata s-au sculat cu manie scroafele asupra lupului, clefaind si palindu-l cu sfarlele, pana ce-a avut el vreme sa puie mana pe par. Avea el un par greu de corn, pe care il tinea langa dansul pentru nevoi de acestea. Cand i-a tras una, lupul a facut hi!

ca un om. Cand i-a mai lepadat una, gata a fost. Cum l-au vazut pe o coasta, cei doi dulai au si fost cu coltii in beregata lui.

— Dar de ce racneai asa, daca l-ai doborat? intreba Vitoria.

— Mi-a fost frica tare marturisi razand Mitrea si pali cu botul opincii in lesul lupului. Femeia se uita pe ganduri la dihania zdrobita si-n juru-i urmarea in inchipuire umbrele care-i statusera ca o primejdie aproape, intoarse ochii spre stele, simti sub sumaies vant cald, si in toate intelegea semne, inca nedeslusite. Cum trecu in casa, aprinse gazornita si puse pe flacau sa incarce iarasi pusca. Acuma se vedea ca trebuie sa ieie cu dansa arma aceasta a-lui Lipan. Cine stie ce pusca va fi fiind!

Poate-a lovit candva om, de aceea-i scurtata cu pila, hoteste. Lipan o cumparase demult, de la un pribeag, si o tinea pentru vremuri de primejdie. Deci trebuia sa i-o duca cu mana ei. Nu mai simti nevoie sa se hodineasca.

Se incalta cu opinci si-si aseza in desagi straie de schimb si ciubotele. Tarnitele cu poclazile, pentru calutii cei pagi, erau gata, cu traistile cu merinde aninate de ciochine. Sumanele si cojoacele erau insirate alaturi, indata ce trec cei din urma nouri de omat si vin zilele calde, pot lepada cojoacele la un han pe cale si pot ramanea mai sprinteni.

— Dar cat avem sa stam? intreba, cu nesfarsita-i mirare, Gheorghita.

— Nu stam, umblam, pana gasim ce cautam. Alta randuiala n-avem. Nu uita s-ascuti baltagul, ca sa ai mai multa nadejde intr-insul. In zori-de-ziua, vineri in 10 martie, munteanca si feciorul ei au inchingat caii cei pagi s-au incalecat. Au trecut pe la parintele Danila si Gheorghita a adus maica-sa tasca de la cucoana preuteasa Aglaia. Au coborat la crasma s-au trezit pe negustor. Au cerut domnului Iordan rachiu intr-o plosca de lemn. Si cand rasarea soarele, se aflau afara din sat, in lungul paraului, catra apa Bistritei. Pe omaturi moi fasaia austral si cerul era ca floarea de zlac. Gheorghita purta aninat in lat, in dosul coapsei drepte, baltagul.

Vitoria potrivise si legase pusca cea scurta dinapoia tainitei. Umblau alaturi inaintea saniei jidovului. Cand izbucni soarele in rasarit catra Bistrita, intai munteanca si pe urma flacaul isi facura de trei ori semnul sfintei cruci, inchinand fruntea spre lumina.

CAPITOLUL 7

Intr-o vreme, jidovul zise din urma:

— Dumneata, nevasta, dupa, cat vad eu, esti pornita pe lunga cale. Gheorghita ramase inainte, Vitoria isi struni calul si-l potrivi in latura dreapta a saniei, intreba, fara a privi pe negustor:

— De unde stii dumneata asta? ti-a spus ceva domnu Iordan?

— Parca era nevoie sa-mi spuie? Vreau sa zic ca nu-i atat lunga calea, cat cotita. Sa admitem ca dumneata vrei sa te duci la Dorna, ca sa-ti gasesti barbatul. Asta nu-i mare lucru. Te sui intr-o sanie, feciorul dumitale si un om mana caii si te cara la Dorna. Acum, cat mai tine omatul, drumurile-s usoare. Ori, mai degraba, te repezi pana la Piatra, te sui in tren si gata.

— Negustorul are dreptate, clatina din cap Gheorghita, privind inainte.

— De ce am dreptate? rase domnu David. N-am dreptate deloc. Sa zicem ca te duci cu sania. Peste trei zile da un dezghet si nu mai ai ce face cu dansa. Dar poate ai a umbla pe margini de rapa, prin locuri unde au fost stani. Cu sania nu poti face nimic, mai ales cand or porni puhoaie. Cu calu, poti trece. Vra sa zica, dumneata ai pornit cu gand sa intarzii, sa cauti, sa umbli cotind. Flacaul vad ca s-a bucurat de tren. In tren esti olog, mut si chior. Eu pana la Dorna vreau sa poposesc la hanuri, ori pe la oameni de prin sate, sa vad, s-aud. Nechifor Lipan poate nici n-a ajuns la Dorna. Femeia asculta, ganditoare.

— Vra sa zica, domnu Iordan ti-a spus ce caut eu.

— Mi-a spus in scrisoare ca este buna marfa de vanzare, ca ai nevoie de parale, ca sa-ti gasesti barbatul.

Asara, la crasma, am auzit si pe oameni graind. Dar ei suguiesc, ca oamenii. Ziceau ca Nechifor e dezertor de la nevasta si cand il vei prinde ai sa-l vari in inchisoare. Vorbe. Cand v-ati strans, neamurile lui s-a dumitale, ca sa judecati cazul

— Cine a fost de parere s-asteptati atata?

— Oi, domnu David, ofta munteanca, noi n-avem neamuri aici, la Magura. Ne-am dus de la locurile noastre cand eram tineri si ne-am facut aici asezare. Fratii lui Nechifor au umblat tot cu oile. Pe cat am oblicit, au ajuns intr-o iarna cu turmele pana la Cram. S-au asezat acolo, la niste imasuri bogate, langa Marea. Zice ca sa vie inapoi dupa vreo cincisprezece ani, numai cu asinii, si pe samarele asinilor numai burdufuri de parale. Eu frati n-am avut, surorile mele au ramas departe incolo, dupa alti munti, si nu m-am mai raspuns cu ele.

Batranii nostri s-au prapadit si ei. Asa ca aicea traim numai noi si cu copiii nostri. Sfatul meu a fost mintea putina cata o am de la Dumnezeu. Am intarziat asteptand. Ce era sa fac?

— Asa este, incuviinta negustorul. Acum dumneata ai ajuns sa crezi ca a pierit acolo.

— De ce?

— Pentru c-ai pornit dupa el. Altfel, cum ai asteptat pan-acuma, puteai sa astepti si de-acu inainte.

— Si asta-i adevarat. Dar eu n-am cugetat ca s-ar putea sa-l fi lovit hotii pan-a nu ajunge acolo. Avea la el parale cum am si eu acuma. Era indraznet si umbla si noaptea. Eu am hotarat sa nu umblu decat intre rasaritul si asfintitul soarelui si sa ma alatur pe cat oi putea pe langa oameni. Sunt pe lume destui rai, dar se afla si oameni de treaba. Asta-noapte a trimes Dumnezeu o dihanie, ca sa-mi arate pe doi dintre cei rai. Cum v-am povestit la crasma, au nazuit doi hoti la parale. Am inteles ca domnu Iordan e dintre cei de treaba, ca n-a zvonit catra nimeni ca paralele sunt la parintele Danila.

— Hm! facu Gheorghita razand in sine.

— Asculta, nevasta, relua negustorul zambind si inchizand din ochiul drept. Cu ochiul deschis cata intr-o parte si aratatorul mainii drepte il tinea inaltat spre ochiul inchis. Asculta. Dumneata nu te incurca cu asemenea ganduri. Barbatul dumitale nu-i mort nici pe cale, nici la Dorna. Nevasta isi inabusi un tipat usor de bucurie.

— Stii dumneata asta?

— Nu. Ea isi pleca fruntea.

— Nu pot sti, caci n-am fost cu dansul. Dar ca un om care stau si judec, zic asa, ca toate cele de pe lumea asta au nume, glas si semn. Aicea, in stanga pe deal, se vad sapte case de barne, sindrilite si acoperite de omat. Si prin sapte hogeaguri iese fum. Ele nu striga, — dar de spus, spun ceva. Mai intai, spun un numar: sapte. Al doilea, spun ca-i iarna si gospodarii stau la vetrele lor si pregatesc mamaliga si topitura. Daca dintr-un hogeag n-ar iesi fum, intelesul ar fi altul. Vra sa zica toate pe lumea asta arata ceva. Ai auzit dumneata vreodata moarte de om sa nu se afle, si les sa nu iasa la lumina? Se duc hultanii si corbii s-arata unde zace un trup lovit de banditi. Apa il da la mal daca-i inecat. Daca-i intr-o fantana vine vreme de seceta si fac

picioarele semn celui care se uita intr-insa. Daca-i ingropat, se duce si lupul si scurma. Vra sa zica toate vorbesc: asa le-a randuit Dumnezeu. Toate trec din gura in gura, ajung pana unde trebuie si se afla. Fratii lui Nechifor Lipan, cum ai spus, au ajuns la Cram. E ca si cum ar fi murit. A venit totusi veste despre ei. De la sotul dumitale n-a venit, pentru ca el sta undeva si tine taina. Dac-ar fi pierit, nu se putea ascunde. Eu ti-oi mai spune si alta. Dumneata trebuie sa crezi ca traieste, ca sa ai putere sa-l cauti. Femeia clatina din cap si-si stranse buzele, cu usor dispret.

— Dintre toate cate-mi spui, domnu negustor, eu inteleg ca vrei asa sa ma mangai, ca un om cu inima buna.

Sa stii dumneata ca eu am pornit dupa semne si porunci. Mai ales daca-i pierit cat sa-l gasesc, caci, viu, se poate intoarce si singur.

— Bine, zise negustorul si tacu, indemnandu-si caii cu biciusca. Cand ajunsera la Bistrita, soarele batea de la amiaza si stresinile din sat de la Tarcau taraiau, sticlind siraguri de margele vii. Bistrita insa avea pod verde de gheata. Treceau pe el sanii cu butuci, umblau oameni cumpanindu-si topoarele. Numai in gura paraului se afla o toplita, unde bolborosea apa scanteind, ca un cuibar al soarelui. Pe malul celalalt-poposira, ca sa-si hodineasca animalele. Vitoria si feciorul mancara langa desagi. Domnu David isi aduse aminte ca avea treaba la un negustor. Dar de acolo unde avea a se duce se vede ca gasise alti doi-trei negustori cu barbile carora isi amestecase si el ariciul lui ros, impletind intre barbi degetele. Asa cugeta munteanca zambind, asteptand si pazindu-i marfa, intr-un tarziu, domnu David se arata foarte grabit, facand pasi mari cu cizmele-i grele prin omatul moale. Scoase traistile de orz de dupa gatul cailor si puse mana pe bici.

— De-acu mergem, zise el. Am vorbit cu niste jidani de-aice, cum e obiceiul nostru, despre toate cate sunt pe lumea asta. Am aflat pretul cerealelor la Galati si la Hamburg si la Pariz. La Dorna n-a fost nici unul in iarna asta. Ce fel de oameni sunteti voi, ca sa nu va duceti nici unul la Dorna? Iaca, asa suntem noi, niste oameni care nu ne-am dus la Dorna. Bine, atuncea sa va deie Dumnezeu copii sanatosi si s-ajung sa va vad intr-o suta de ani. Da un pahar de vin bun mi-au dat, de ce sa spun ca nu mi-au dat? Cel mai bun vin se face aici la gura Tarcaului, din stafide de la Constantinopol.

— Ai stat cam mult, domnule negustor, noi ne grabim, rasari cu indrazneala Gheorghita.

— Aveti vreme, pana ce s-or topi toate omaturile si s-or scurge toate gheturile acestea, inainte de a vorbi despre toate, am imprumutat halaturi si mi-am facut rugaciunea cuvenita. De-acu sa mergem. Pana la asfintitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. Acolo poposim, la un crestin om de treaba, imi am eu oamenii mei. La jidovi ma duc sa beau vin de stafide si sa-i intreb daca nici ei n-au avut treaba la Dorna in iarna asta.

Daca n-au avut treaba nici ei, apoi atuncea am sa-i sudui. Au,mers asa in lungul Bistritei la deal, incet, pe drum de moina. Munteanca vedea in tovarasul lor om trimes, caci le era de folos. Avea limba agera si scociora prin toate partile. Popasul de sara l-au facut la Bicaz, la han la Donea. Au ingrijit caii, le-au dat orz, au adus intr-o odaie tarhatul s-au stat de vorba cu femeia de gazda si cu crasmarul pana intr-un tarziu.

Nechifor Lipan era pentru ei obraz cunoscut.

— Era om vrednic si fudul, zise Donea hangiul, nu se uita la parale, numai sa aiba el toate dupa gustul lui.

Nu l-am vazut de mult. Va fi avand treaba undeva la camp. Ori poate cununa si boteaza in sat la el. Dar cum da primavara, iar s-arata.

— De cand nu l-ati vazut? ispiti munteanca.

— Apoi cam de multisor, cam de asta-toamna. Se ducea in sus, avea bun cal. Domnu David facu semn usurel cu ochiul drept. Munteanca nu mai intreba nimic.

— Dar de ce va interesati? intreba Donea.

— E dator niste parale nevestei acesteia zise domnu David.

— De ce nu-l cautati acasa la el, pe Tarcau in sus?

— Nu-i acasa, l-am cautat si eu. Acu de la dansul de-acasa venim si pana la Calugareni mergem tovarasie.

— Apoi atuncea unde poate fi gasit? Daca nu-i in munte, e la oile lui in balta, la Prut, ori la Jijia.