— Dumneata esti, mamuca? intreba Minodora din umbra prispei. Adormisem si m-am spariat auzind racnet.
— Cum sa nu racnesti cand vezi pe Cel cu coarne? mormai Mitrea. Trebuie adus popa Danila sa ceteasca si sa stropeasca cu aghiazma. Ma duc sa dorm de ceea peste gard. Taraind tohoarca dupa el ca pe-un mort, trecu in partea cealalta a intunericului. Stapana intra in casa, aprinse candela si se inchina la icoane. Apoi cele doua geamuri clipira si ramasera lucind slab. Catra sarbatorile de iarna, Gheorghita veni de la apa Jijiei, unde lasase oile in perdele, in sama baciului celui batran Alexa. Nechifor Lipan nu se aratase inca acolo, ca-n toti anii, dupa legea pe care el singur o intocmise, feciorul urmase porunca mamei din ravasul alcatuit de parintele Danila. Vitoria il primi cu mare bucurie si-l saruta pe amandoi obrajii, dupa aceea trecu in alta odaie si se incuie pe dinauntru, ca sa poata plange singura, indata insa isi aduse aminte ca feciorul ii vine de pe drum lung, ca-i trudit si mai ales flamand. Veni iar catra el, cu pita proaspata si cu un harzob de pastravi afumati. Trimese pe Mitrea la domnu Iordan crasmaru, s-aduca oleaca de rachiu de cel bun si-i ceru lui Gheorghita sa-i spuie toate.
— Sa intri pe dindos! ii striga ea din urma argatului. Se intoarse pe marginea lavitei si se pregati s-asculte.
Gheorghita era un flacau sprancenat s-avea ochii ei. Nu prea era vorbaret, dar stia sa spuie destul de bine despre cele ce lasase si cele ce vazuse. Avea un chimir nou si-i placea, vorbind, sa-si desfaca bondita inflorita si sa-si cufunde palmele in chimir, intorcea un zambet frumos ca de fata si abia incepea sa-i infireze mustacioara. Vitoria il admira din cealalta parte a masutei, Minodora se cuibarise pe un scaunel, jos, gata sa sara de cate ori trebuia ceva. Afara se vedea padurea usor ninsa, subt un cer albastru si insorit de moina.
— Acolo-s toate bune?
— Toate. Am gasit stuh nalt si voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni. Am sapat bordeie. Dinspre partea banilor am impacat pe toata lumea. Acolo inca nu-i iarna si oile mai gasesc verdeata in bahna. Dintre stapanii locului unii faceau gura, da Alexa baciul a stiut ce sa le raspunda, caci el e om purtat si se gaseste a cincizeci si cincea oara la Jijia si la Prut. Pe urma am numarat oile si Alexa baciul le-a insemnat la rabus. Eu le-am scris in condica la mine. Iar mos Alexa radea. Zice ca de cand e el n-a vazut oi scrise in condica. Fata indrazni de pe scaunasul ei:
— Ce fel de oameni sunt pe-acolo?
— Oameni ca toti oamenii, rase flacaul.
— Hori sunt?
— Sunt. S-apoi m-am suit in tren s-am mers, s-am mers, pana la Piatra. Femeile stiau ceva nedeslusit despre tren. Nu indraznira sa ceara mai multe lamuriri. Tacura un rastimp. Statea intre ei o intrebare crancena.
Vitoria lasa sa-i treaca valul care o inabusea si zise incet, privind spre lumina de-afara:
— Inca n-am primit nici o stire de la tatu-tau. Gheorghita aseza domol lingura langa strachina si impinse deoparte panea coapta anume pentru el. Se uita si el pe fereastra. Drumusorul cotit era pustiu.
— Ce sa fie, n-am inteles, urma nevasta. M-am sfatuit cu parintele, am platit slujbe. Mai astept putin, sa vad hotararea de sus. Ma gandesc in fel si chip si am un vis, care-mi mananca sanatatea si ma imbatraneste. Mai stau pana ce gatesc de postit cele douasprezece vineri. Fiind singuri aicea in sat si fara neamuri, trebuie sa te trimit pe tine, ca un barbat ce esti, sa-l cauti si sa-l afli.
— M-oi duce, raspunse Gheorghita cu indoiala. Se poate sa i se fi intamplat ceva.
— Ce sa i se intample? raspunse aprig nevasta. Sa-i fi facut farmece vreo muiere, cum spune baba Maranda, eu n-as crede. Acuma am inteles ca demonul acela, daca-l are, e un prost. Ori ii prost, ori n-are nici o putere, de-o lasa pe dansa amarata, calica si lipsita de toate. Daca ar avea putere sa-l stie unde-i, ar avea putere sa-l si intoarca. N-ar mai fi nevoie, cum ma sfatuieste ea, sa cerce vraji si semne asupra mogaldetelor de ceara, sa le impunga ochii si inima ca sa raspunda impunsatura in ochii si inima aceleia. Visul meu e semn mai greu. Tu spui bine: i s-a intamplat ceva la care ma ingrozesc a gandi. Mai bine sa fie ce zice baba, decat ce arata visul meu.
— Ce spune baba Maranda si de care vraji e vorba? intreba feciorasul si ramase uimit, cu gura usor cascata.
— Cum nu stii, baiete, asa sa nu te stie nacazurile si bolile. Graiesc si eu ca si cum as fi singura, imi inchipuiesc ca stiu si altii. Caci si ziua si noaptea eu nu ma gandesc la alta. Trebuie sa te duci si sa-l cauti pe tatu-tau, alta nu-i nevoie sa stii.
— M-oi duce, daca spui, dar e bine sa-mi arati ce si cum, ca sa stiu ce sa fac. Vitoria il privi clipind, il vazu sfios si nesigur, pe cand ea era plina de ganduri, de patima si durere. Ofta cu naduf si incepu sa stranga masa,
cu miscari smucite. Fata voi sa-i ajute, ea o dadu la o parte cu cotul. Baiatul se inchina la icoane multamind lui Dumnezeu pentru masa, apoi iesi in sat ca sa intalneasca prietini si sa intrebe vesti despre fetele cu care se afla bine. Stapana casei il urmari cu ochii pana departe pe hudita, dupa aceea, langa vatra, cu coatele pe genunchi si cu tamplele in palme, se cufunda in starea ei obisnuita. In inchipuirea ei, banuiala care intrase intr-insa era un vierme neadormit. Se desfacuse incet-incet de lume si intrase oarecum in sine. Din fata nadejdii pe care si-o pusese in singurul barbat al casei, intelegea ca trebuie sa deie inapoi. Asta era o mare mahnire. Poate se astepta la dansa. Totusi va gasi un mijloc ca mintea ei sa ajute si bratul lui sa lucreze.
Fiinta ei incepea sa se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia sa iasa lumina. Era ceea ce se numeste o problema cuvant si notiune cu desavarsire necunoscute unei muntence. Timpul statu, il insemna totusi cu vinerile negre, in care se purta de colo-colo, fara hrana, fara apa, fara cuvant, cu broboada cernita peste gura. Sarbatorile si petrecerile solstitiului de iarna i-au fost pentru intaia oara straine si departate.
Urarile de Anul Nou, capra si calutul si toata zvoana si veselia cotlonului aceluia din munte le respinsese de catra sine. Izolate de lumea din vai, randuri dupa randuri de generatii, in sute dupa sute de ani, se veselisera de cresterea zilei si inceputul anilor, toate urmau ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel de demult, stapaniri se schimbasera, limbile se prefa-cusera, dar randuielile omului si ale stihiilor staruisera, asa incat se cuvenea ca si copiii sa-si aiba partea lor. Ea insa se socotea moarta, ca si omul ei care nu era langa dansa.
Abia acum intelegea ca dragostea ei se pastrase ca-n tinereta. S-ar fi cuvenit sa-i fie rusine, caci avea copii mari, insa nu marturisea asta nimanui, decat numai siesi, noptilor si greierului din vatra. In ziua de Boboteaza, cand parintele Daniil Milies a binecuvantat fantanile si izvoarele si toate apele, padurea de pe Magura era imbracata in promoroaca. Cerul se boltea verde, rapile erau pline de troiene, drumurile la Bistrita erau inchise. Era insa intr-a saptea vinere de post si Vitoria hotarase, in singuratatile ei, un drum la Piatra si la manastirea Bistrita.
— Oamenii spun ca promoroaca in ziua de Boboteaza arata an imbielsugat Ii zise Gheorghita, pe cand se intorceau de la biserica.
— Asa se spune, ii raspunse maica-sa, dar sa stii ca pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici bielsug.
Ochii flacauasului se intristara, in iarna aceea toate petrecerile ii erau inveninate.
— Sa pregatesti cu Mitrea sania, ii zise Vitoria. S-o umpli cu fan, sa pui s-un sac de orz pentru cai. Mani dimineata ne ducem la Piatra.
— D-apoi om putea razbi, mamuca?
— Om cerca, cine nu cearca, nu izbandeste.
— Si asta-i adevarat, raspunse el mahnit in sine, caci nu se mai putea bucura de hora de a doua zi.
— La joc s-a duce sora-ta, zise munteanca, privindu-l cu coada ochiului. A spune ea mandrelor vorbe bune si noi ne-om duce la datoria noastra. Mama asta trebuie sa fie farmacatoare, cunoaste gandul omului cugeta cu mare uimire Gheorghita. Cum ajunse acasa, se duse incruntat la casuta vitelor si alese la o parte doi caluti pagi, care se imparecheau bine la umblet si erau cei mai buni la ham. Le dadu orz intr-un caus si le descurca de scai coarnele si cozile. Apoi izbi intr-o parte cu piciorul sania cu oplene s-o impinse la gura podului cu fan. Pregati toate singur, fara Mitrea, ca sa-si ieie de-o grija, si se gandea la multe lucruri bune peste care a avut el stapanire in munte cat a fost copil. Paraul cu bulboanele au fost ale lui. Potecile la zmeura si mai sus la afine, cand ocolea asa, de bunavoie, umbland dupa turmele ciobanilor. Povestile la stana, sara, cand invaluie focul limbi sub spranceana padurii. Stia sa cheme in amurgit ieruncile si capriorii. Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fan, in care pluteau vara si copilaria. Cum se risipeste mireasma in ger, asa s-au dus toate. Acuma a intrat la slujba grea si la nacaz. Se vede ca tatu-sau Nechifor va fi cazut pe undeva s-a pierit, ori l-au omorat hotii. Pentru o tinereta ca a lui cade grea sarcina gospodariei. Si maica-sa asta s-a schimbat. Se uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica. Cand intra el in casa, Vitoria inalta fruntea de langa vatra.
— Nu te uita urat, Gheorghita, ca pentru tine de-aici inainte incepe a rasari soarele. Ce-o fi vrand ea sa spuie?
se intreba el, fara a da raspuns.
— Eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte, urma femeia, intelege ca jucariile au stat. De-acu trebuie sa te arati barbat. Eu n-am alt sprijin si am nevoie de bratul tau. In glasul maica-sii tremurau lacrimi. Gheorghita simti o usoara induiosare, totusi nu i se putea alcatui in minte nici o vorba de mangaiere. A doua zi, sambata, plecara la rasaritul soarelui, invaliti in cojoace. Vremea era linistita si blanda dar drumul greu, caci partiile nu
erau bine rupte. Caii luptau cu mare vrednicie, intr-o vreme Gheorghita lepada cojocul si trase de sub fan lopata de lemn. Incepand batalia cu troianul, deodata simti in el putere si indarjire si nu se opri pana ce nu-l birui ca pe-o fiinta. Privi spre maica-sa, o vazu zambind si intelese ca i-a dat raspunsul pe care nu-l putea gangavi in ajun. Femeile-s mai viclene, cugeta el apucand iar haturile, ele-s mai iscusite la vorba, iar barbatii is mai prosti, insa mai tari de vartute. Asta tot maica-sa o spusese candva. Abia catra amiaza ajunsera la apa Bistritei. Trecura pe pod de gheata si gasira cale lucie spre targ. Abatura spre stanga, la manastire, si poposira tocmai la slujba de sara, intre lumini si cantari. Toti monahii erau in strane, cu camilafcele aplecate, si slujea parintele arhimandrit Visarion staretul. Flacaul ramasese in urma, ca sa puie la adapost caii. Munteanca isi lepada cojocul langa usa de intrare si inainta sprintena, numai in sumaies, pasind moale pe covor cu opincile, in fata iconostasului se opri si saluta pe sfinti cu mare infrangere, aplecandu-se adanc, cu mana dreapta pana la pamant. Facandu-si cruci repetate, isi murmura gandul care o ardea. Trecu la sfesnice si aseza faclioarele de ceara pe care le adusese de acasa invalite in naframa. Cu naframa aceea batuta in fluturi de aur trecu la icoana cea mare si mai de capetenie a manastirii, catra care avea a-si spune ea nacazul indeosebi. Sfanta Ana o privi dintr-o data prin fum de lumanari si munteanca ingenunche si-i saruta mana. Stand umilita si cu fruntea plecata, ii darui naframa, c-un ban de argint legat intr-un colt, si-i spuse in soapta taina ei. Ii spusese si visul, si ceru raspuns. I se dadu sfintei cu toata fiinta, ca o jertfa ranita, si lasa sa cada pe naframa lacrimi.
Dupa aceea se ridica fara sa vada pe nimeni si trecu in usa din stanga a altarului, asteptand umilita, cu mainile incrucisate sub sani si cu fruntea inclinata. Auzi un glas bland. Simti ca-i chemata. Deschise privirea spre altar si vazu pe prea sfintitul Visarion. Indata ingenunche si-i saruta poala straiului. El isi puse mana pe crestetul ei. Era un ieromonah batran si uscat, cu barba alba.
— Parinte, am venit pentru intrebare si sfat Sopti ea.
— Te-ai inchinat sfintei Ana?
— M-am inchinat.
— Asteapta Ii hotari parintele arhimandrit. Ea ramase in neclintirea ei, asteptand. Dupa sfarsitul sfintei slujbe, monahul ii porunci sa vina dupa dansul. Sui treptele la staretie si mai astepta o vreme intr-o odaie nalta, cu canapele, mese si alese podoabe. Un parinte staret e ca s-un boier mare Incuviinta ea, fara a indraznira se aseze. Veni prea sfintitul Visarion. O intreba de unde-i. Isi aducea aminte ca a mai vazut-o la sfanta manastire cu sotul ei.
— Da, sfintite parinte, atuncea am venit cu barbatu-meu pentru o boliste care daduse in oile noastre la camp.
