La Cruci a dat de nunta. Fugeau saniile cu nuntasii pe gheata Bistritei. Mireasa si drustele cu capetele inflorite, nevestele numai in catrinti si bonditi. Barbatii impuscau cu pistoalele asupra brazilor, ca sa sperie si s-alunge mai degraba iarna. Cum au vazut oameni straini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni si le-au iesit inainte cu naframile de la urechile cailor falfaind. Au intins plosca s-au ridicat pistoalele. Ori beau in cinstea feciorului de imparat si a slavitei doamne mirese, ori ii omoara acolo pe loc. Nunta s-a abatut catra drum.Vitoria a primit plosca si a facut frumoasa urare miresei. Arata vesela fata si limba ascutita, desi s-ar fi cuvenit sa fie scarbita, caci se ducea la rai datornici, la Dorna.
— Eu is de loc de la Tarcau, mai spunea ea, si sunt nevasta unuia Nechifor Lipan, care a trecut si el cateodata pe aici si a inchinat poate si el, ca mine, un pahar la nuntile dumneavoastra, in drumul meu eu intai am dat peste un botez, si s-ar fi cuvenit sa vad intai nunta si pe urma botezul, dar cateodata se intampla sa fie altfel.
Nu-i nimic nici atuncea, fiind tot de la Dumnezeu. Si mai am o mirare: ca, dupa randuielile cele noua iesite de la stapanire si batute cu darabana si spuse de crainic si la noi in sat, calindarul s-a schimbat. Toti ne-am trezit mai batrani cu treisprezece zile numarand zilele, sarbatorile si posturile dupa moda papistasilor. Acu ar fi sa fim in post, iar dumneavoastra faceti nunta, ca si cum ar fi tot caslegi.
— He-he! au racnit nunii suindu-se in picioare in sanii, dumneata, nevasta de la Tarcau, nu stii pesemne ca noi nu ne dam si vrem sa fim mai tineri cu treisprezece nopti, si noi tinem cu calindarul cel vechi de la inceputul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam. Noi nu vrem altfel si facem pe popa nostru cu de-a sila sa se tie de lege. El, saracu, zice cum zicem noi iar altora de prin parti de lume, daca le place sa tie cu nemtii ori cu jidovii, n-avem ce le face. Al lor are sa fie, pe ceea lume, focul cel nestins.
— N-aveti grija, a raspuns munteanca, ca si cei de la Tarcau is cu legea veche. Mie numai sa-mi spuneti, daca puteti, cine-ati vazut un om de la noi calare pe un cal negru tintat in frunte si-n cap cu caciula brumarie.
Nu s-a aflat nimene dintre nuntasi sa raspunda ca ar fi vazut asemenea om. Numai intre femei s-a ales una care parca isi aducea aminte, dar indata a uitat s-acee. Nunta a pornit inainte si iar s-a lasat pe gheata Bistritei, cu chiote salbatice. In pasul domol al calului, Vitoria cugeta, cu privirile posomorate, isi lamurea gandurile, in putine cuvinte, si catra Gheroghita. Nu putea spune ca-i suparata de asemenea intarzieri. Mai bine sa se amestece asa, cu voia altora, printre lume, ca sa poata mai bine baga in sama si iscodi. Din acestea invata si cum sa se fereasca de adunari, cand va trebui. Bine este, sa fie la vedere cu prietini, decat intr-un ascunzis, cu niste dusmani necunoscuti. Cand is multi, ei te baga mai putin in sama si tu ii poti mai bine
cerceta. Cand is multi, te poti socoti singur, cu nacazul tau, dar cand is putini, impung si te coasa cu ochii.
Gheorghita nu intelegea tocmai bine, dar i se parea ca asa trebuie sa fie. Pare ca Nechifor a umblat pe acest drum, cu pace.
— Poate nu ne-a opri nici pe noi nimica rau, s-om ajunge cu bine la locul oilor. Sa vedem ce fel de tara-i Dorna si ce fel de munte Raraul. Au mers intr-adevar bine, cu popasuri potrivite. Cum s-au apropiat de tara Doinelor, Vitoria a inaltat nasul si a simtit in nari ca o mireasma. Nu era nimic decat un vant subtire si caldut de la asfintit, care urma sa topeasca domol omaturile. Ea nu simtea, nimic din afara, o mistuia o arsita dinlauntru si o inabusea. Avea credinta ca aici avea sa aleaga o randuiala noua a vietii ei. Dornele-s numai paraie, numai muntisori cu brazi, numai tapsanuri si asezari de sate. Cate neamuri, atatea Dorne. Neamuri de oameni frumosi si curati, ii placeau Vitoriei. Ii privea in treacat cum petrec la crasma si cum joaca cu mare aprindere si patima, parca in putine ceasuri avea sa fie sfarsitul lumii. Aici in Dorna asta, n-a fost iarmaroc si vanzare de oi, n-a fost nici in sarul Dornei, nici in Dorna Candrenilor, dupa cat se stie de toata lumea care-i fata si petrece, a fost mare iarmaroc si s-au vandut multe oi asta-toamna, in Vatra Dornei. Vitoria pleaca fruntea si priveste trudita in juru-i. Hai sa mearga sa-si caute datornicii in Vatra Dornei.
— Hai, Gheorghita, imbuca ceva de-a calare, caci nu se cade sa intarziem. Om da orz cailor cand om ajunge.
Eu de ieri nu mai am liniste si somn. Nu-mi mai trebuie mancare, nu-mi mai trebuie apa. Am ajuns ca la un scaun de judecata a lui Dumnezeu, unde trebuie sa ingenunchez. Cum au purces spre Vatra Dornei, au intrat intr-o stralucire de soare de la amiaza. Era un drum de dezghet si prindeau a curge paraie de sub omat. Pe alocuri, pe zapezile batucite, pasii cailor sunau ca pe pod. Iarna se risipea spre toate vaile, clipind, si aburea si spre soare. Un om nalt si desirat, cu cojocelul pe-un umar, cu ciubote de iuft si c-un toiegel cu care se juca din cand in cand scriind omatul, li se tinea de catava vreme in preajma. Mergea si el in pasul cailor. Grabi intr-o vreme si se tinu in dreptul femeii. O intreba dincotro vine si mai ales unde are de gand sa poposeasca. .
— Vin de departe, om bun, si nu ma opresc decat la Vatra Dornei.
— Ai vreo treaba?
— Am, cu niste datornici.
— Da pe mine nu vrei sa ma-ntrebi unde ma duc si ce caut?
— Daca poftesti, pot sa te intreb. Omul era vesel, a ranjit pe sub mustata si s-a desfasurat ca de pe un mosor spre urechea Vitoriei, soptindu-i ceva ca sa n-auda flacaul. Munteanca a batut in grumazul calului cu capatul fraului si a trecut repede inainte, cu obrazul intors spre Gheorghita si lepadandu-i o porunca:
— Trage baltagul si paleste-l. De glasul ei uscat si otravit, atat feciorul cat si strainul s-au spaimantat.
Gheorghita a pus mana pe baltag, omul a sarit santul s-a apucat-o pe o poteca si pe subt o rapa. Radea el singur si se minuna de asemenea aratare. Femeia asta trebuia sa fie de pe alta lume, cele de la noi sunt mai prietenoase, taie cu vorba, nu cu baltagul. Adevarat era ca nevasta lui Lipan se socotea ea singura intrata in alta lume. Privea piezis si cu ura pe un om cum se duce. Dupa aceea isi grabi calul la trap. Intr-un timp, fara sa-i fi aratat nimene anume, cunoscu, dupa spuse, in rasarit, Pietrele Doamnei si Raraul. Dintr-acele singuratati inghetate au venit catra Nechifor Lipan ciobani cu oile. Intrata in Vatra Dornei, Vitoria intreba pe-un negustor care scoase la soare marfa de piele si fier in care parte se afla ulita iarmarocului. Negustorul facu semn, taind cu mana spre dreapta. Femeia isi purta calul intr-acolo, cu ochii intunecosi atintiti. Astfel au aflat un han si au poposit. Si-au inchis tarhatul intr-o chilie si n-au asteptat nici pranz, nici hodina. S-au dus, dupa sfatul hangiului, la o cantelarie, unde au gasit un slujbas cu sapca. Dupa vorba, se parea a fi neamt.
— Poftesc, a salutat el cu mana la sapca, cu ce pot sa fiu la serviciul dumneavoastra?
— Te-am ruga, domnule, a raspuns munteanca cu ochii tulburi si cu inima batand, sa cauti dumneata intr-o condica a dumnitale si sa-mi spui despre niste vanzari de oi care s-au facute asta-toamna.
— Se poate, asta nu costa parale multe.
— Om da cat trebuie. Negustorul care m-a indreptat la dumneata zice sa-ti dau de-un crighel de bere.
— Dac-a spus el asa, bine. Intai sa caut. In ce luna?
— In luna noemvrie.
— Da. Este. In luna lui noemvrie, duminica intaia, Gheorghe Adamachi si Vasile Ursachi au vandut oi trei sute lui Nechifor Lipan. Vitoria a dat un strigat:
— Asta este! Gafaia pripit, privind cu ochii mari pe neamt.
— Poftesc, ma rog, ce este? a intrebat el cu grija.
— Nu-i nimica. Acest Nechifor Lipan este sotul meu.
— Tare bine, asta nu-i lucru de spaima. Nu, ma rog, nu-mi datoresti nimica, adaogi el ferind cu mana intr-o parte bancnota. Eu am baut atunci aldamas si gata. Asta a fost cea mai mare vanzare de la noi. Barbatul dumnitale s-a infatisat, a batut palma, a scos s-a numarat paralele s-a cerut adeverinta. S-au mai infatisat cumparatori, dar nu mai erau oi. Au venit doi gospodari de treaba si nacajiti si l-au rugat sa le lese lor macar o parte din oi. El i-a cinstit si pe dansii s-a raspuns ca le-a da si lor o parte. Au facut invoiala pentru o suta de capete. I-au dat putinul castig omul dumitale s-a aratat galant. Mi-a placut, s-am ramas cu dansul prietin.
Poftesc, ma rog, de ce plangi dumneata? Vitoria cazuse pe o ladita, cu fruntea in palme, si suspina.
— Te rog, zise batranul, fii dumneata buna si stai pe-un scaun. Ea se impotrivea sa se scoale din locul ei de umilinta.
— Spune, ma rog, ce este?
— Ea-i spuse indata ce este. Isi stergea ochii cu manicile sumaiesului si graia pripit. Dupa acea cumparatura de oi, Lipan nu s-a mai intors acasa, nici n-a mai dat semn de viata.
— Nu se poate.
— Ba se poate. De aceea am venit pana aici, sa-i caut urma.
— Asta este un lucru pe care eu nici intr-un chip nu pot sa-l pricep. Am fost si eu de fata. Au despartit o suta de oi. Cu oamenii lui Gheorghe Adamachi si Vasile Ursachi, cu cainii si cu magarii, le-au pornit la vale, ca sa le duca la un iernatic. Cand abia se mai zarea colbul oilor tocmai in fund, au incalicat s-au pornit si ei.
— Cine?
— Prietinul meu Lipan si cu ceilalti doi munteni de care am pomenit.
— Care munteni? cine? de unde?
— Iaca asta nu stiu, A fost o daravela intre ei. Se vede ca se cunosteau. Le-au cantat lautarii, au baut, s-au imbratisat, dupa aceea s-au dus dupa oi. I-am spus: servus si la revedere!
