— Care Dochie? se supara el iarasi, lasandu-se putin din mijloc s-apoi tresarind in sus.
— Baba Dochia ranji Gheorghita.
— Care baba Dochia? Cea de pe munte, ori cea din casa? Vitoria se amesteca:
— Sa nu te superi, mosule. Noi pe baba dumitale n-am vazut-o, nici n-o cunoastem.
— Dochia o cheama.
— Sa fie sanatoasa.
— Sa fie. Dar voi ce cautati aici? Ati intrat asa cu caii, nu va pasa. Ce fel de vorba? Nici nu ma intrebati pe mine, nici nu strigati la baba sa iasa.
— Nu te supara. Ne-om duce. Suntem oameni straini.
— Ehe! Nu merge asa, femeie. Vii de la Tarcau si te duci la Dorna si nici macar nu ti-s caii in buna randuiala. Ba ma supar. Trebuia sa bati la usa si sa strigi la baba sa-ti deie drumu. Sa deschida grajdul pentru
cai sa le puie fan sub bot. Sa v-aduceti in casa buclucurile si sa va hodiniti. Sa va dau o bucata de pane uscata s-un pahar de apa. Atata am, atata-va dau, dar sa nu-mi faceti mie rusine sa stati sub paretele meu. Si caii sa-i potcoviti din nou. Eu is fierar si potcovar, iar potcoavele nu le pot bate decat mani dimineata. Astazi e sfanta duminica. Am fost la biserica, pe urma am facut oleaca de popas la crasma. Unde-i baba? Mai baba Dochie!
Incepu a bate in usa.
— Daca-s suparat, is suparat, ce-mi puteti face? Iesi baba Dochia in prag, cu catrinta si cu camasa inflorita.
— De ce bati in usa, mosnege?
— Ca sa deschizi.
— D-apoi ii inchisa usa asta vreodata? impinge si intra. Vad c-aduci lume straina.
— Aduc. Poate-ti pare rau?
— De ce sa-mi para rau? ii poftesc cu draga inima sa poposeasca la noi.
— Mani dimineata am sa le bat potcoave la cai.
— Le-i bate, da acuma vara oamenii inauntru. Nu-i mai tinea afara, impinge poarta si du caii in grajd. Pana ce le-i aduce tarhatul in casa, eu am si pus de mamaliga.
— Asa am sa fac, dar sa stii ca-s suparat. Vitoria ii facu fata, cu glas placut:
— Mosule cum te cheama?
— Pricop.
— Mos Pricop, oricat de suparat vei fi fiind, eu tot am sa-ti spun ca baba dumitale a fost frumoasa femeie in tineretele ei.
— Adevarat, frumoasa, dar a facut multe rautati. De-aceea-s suparat eu s-acuma si nu mi-a mai trecut. Sa nu care cumva sa indrazniti sa spuneti altfel decat cum vreau eu. Sa stati, sa mancati si sa beti cu mine si cu baba. Mani dimineata va potcovesc caii. De ce-i va fi venit prin minte femeii lui Lipan, cat isi asezau buclucurile in casa, in preajma focului din hoarna, sa-l intrebe anume lucru pe fierar? Isi lepadase cojocul si-i silise sa se dezbrace si ei de straiele groase, ii asezase pe scaunase in preajma focului si le turna rachiu in paharele verzi.
— Mos Pricos, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din partile Tarcaului?
— Ba am potcovit.
— Nu s-a oprit cumva la covalia dumitale, asta-toamna, un om cu un cal negru tintat in frunte?
— Ba s-a oprit.
— Si-ti aduci aminte cum era imbracat acela om?
— Imi aduc aminte. Purta caciula brumarie. Avea cojoc in clinuri, de miel negru, scurt pana la genunchi, si era incaltat cu botfori.
— Acela, mos Pricop, a fost sotul meu.
— Hm! facu mos Pricop, daca-i sotul dumnitale, apoi n-am ce zice, vrednic roman. Numai nu-mi placea ca se ducea la drum asupra noptii. Eu as fi avut placere sa cinstesc cu dansul ca si cu dumneavoastra. Eu cu oamenii din sat de la mine nu cinstesc, dar cu oamenii straini imi place, ca ei is calatori, au necazuri si-i bine sa le stai inainte cu pahar dulce si vorba buna. Dar omul acela zicea ca se duce noaptea, ca se bucura sa umble pe luna. De oameni rai spunea ca nu-i pasa, are pentru dansii pistoale incarcate in desagi, S-a dus si intr-o vreme a prins a canta din solz, ca sa nu-i fie urat.
— El a fost intr-adevar, sopti munteanca, si lepada o picatura din paharut inainte de a bea rachiul.
CAPITOLUL 9
Locuitorii acestia de sub brad sunt niste fapturi de mirare. Iuti si nestatornici ca apele, ca vremea, rabdatori in suferinti ca si-n ierni cumplite, fara griji in bucurii ca si-n arsitile lor de cuptor, placandu-le dragostea si betia si datinile lor de la inceputul lumii, ferindu-se de alte neamuri si de oamenii de la campie si venind la barlogul lor ca fiara de codru
— mai cu sama stau ei in fata soarelui c-o inima ca din el rupta, cel mai adesea se dezmiarda si luceste
— de cantec, de prietinie. Asa era si acel Nechifor Lipan care acuma lipsea. Asa au intampinat-o in drumul ei pe Vitoria si altii, nu numai mos Pricop. La Borca a cazut intr-o cumatrie. Le-au iesit in cale oameni, au apucat de capestre caii si i-au abatut intr-o ograda. Erau aprinsi la obraz si aveau placere sa cinsteasca pe drumeti si sa-i ospateze. Vitoria a trebuit sa se supuie, sa descalece, sa intre la lehuza si sa-i puie rodin sub perna un costei de bucatele de zahar si pe fruntea crestinului celui nou o hartie de douazeci de lei. S-a inchinat cu paharul de bautura catra nanasi, a sarutat mana preotului, s-a aratat tuturor celor care vreau s-o asculte ca are nacaz c-o datorie de bani de la Dorna, pe care de atata vreme o urmareste si n-o mai poate implini, isi cheltuieste si paralele de nafura ca sa razbata pe vremea asta de iarna. Nici pana la Brosteni nu stie cum a ajunge. Noroc ca are acolo niste cunoscuti de la care a putea imprumuta ceva, ca sa razbeasca pana unde are asemenea interes. Mult se minuna preotul de asa fiinti fara inima si fara omenie:
— Ne pare rau cand spunem, dar ce sa facem? Trebuie sa spunem si sa marturisim ca sunt intre noi muntenii si oameni dintre acestia cranceni, care-ti calca dreptul tau, care-ti iau banul si nu-ti mai dau inapoi nimica.
Apucatori ca lupii asa-s unii dintre ai nostri, ofta sfintia sa. Pe-aceia Dumnezeu i-a blastamat sa fie rai, sa prade asa cu uneltiri blajine, ori sa iasa cu toporul la drumul cel mare sa paleasca pe gospodar in frunte si sa-i rapeasca avutul. Muntenii, radea sfintia sa, sunt ori asa ca noi, cu bucurie si cu cantece, s-acestia toti avem s-avem intrare la rai ori dusmani capcauni s-acestia, putini cati sunt, au sa se ieie de mana s-au sa se duca in iad la Caraotchi. Pe dinafara, cerand intrare ba colo-ba dincolo, nu se poate! La noi nu sunt oameni de mijloc.
— Asa am patit eu, cu oameni care au sa se duca in iad se vaita Vitoria, veselindu-se in sine de viclenia ei.
