— Asa este, se invoi, dupa cugetare adanca, domnu Vasiliu. Dupa aceea au venit si stapanii.
— Intai au facut, si oile si ciobanii, popas. Ciobanii au asteptat pe stapani.
— Nu, scutura din cap domnu Vasiliu. Ciobanii au apucat in treacat cate-o pane. S-au dus inainte.
— Si stapanii au sosit pe urma, nu-i asa? Erau calari.
— Intocmai, au sosit pe urma, cum spui calari. Amandoi au descalicat si le-am dat o gustare ca si dumneavoastra. Scrumbie, pane si bere. La mine, aceste articole sunt de prima calitate. Am deprins a le aduce de demult, de cand lucrau sus, la poduri si sosea, italienii.
— Nu erau doi, zise cu liniste Vitoria. Erau trei.
— Ba erau doi. Vitoria clipi din ochi asupra unui intuneric care-i izbucnise inauntru. Domnu Iorgu Vasiliu isi repeta afirmarea. Ca si cum intunericul care se iscase in ea avea sa se deschida, munteanca statu asteptand si cugetand. Acuma vedea adevarat si bine ca vantul a contenit. Cazuse jos, in vale, si amutise si el. Semnul era vadit. Mai inainte nu putea trece. Trebuia sa se intoarca indarat. Nu avea in ea nici cea mai mica indoiala ca, intre cei doi, Nechifor nu se afla. Panu-aici nu ajunsese, aici nu se mai gasea nimic viu din el.
— Doi erau? intreba ea cu luare aminte si liniste. Era unul mare, cu buza de sus crapata ca la iepure, si altul mititel si negricios.
— Intr-adevar, incuviinta domnu Vasiliu. Acestia erau: oameni pe care mi se pare ca-i cunosc. Sunt de aici, de pe-o vale. Pe cel cu buza, chiar Iepure il cheama. Adica nu: tocmai pe celalalt marunt il cheama Iepure. S-au dus dupa oi.
— Si nu stii daca s-au intors?
— Dupa ce si-au asezat oile la iernatic, trebuie sa se fi intors. Pe celalalt il cheama Calistrat Bogza.
— Pe care?
— Pe cel cu buza crapata, iti spun ca erau doi s-acuma vad ca le stiu si numele. De ce-mi vorbesti dumneata de trei?
— Vorbesc si eu, ingana cu ochii pe jumatate inchisi femeia, dar acuma inteleg ca erau atatia cati spui. In intuneric, incepea sa i se faca lumina. La Sabasa fusesera trei. Dincoace, peste muntele Stanisoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se inaltase deasupra? Cazuse dedesubt? Aici, intre Sabasa si Suha, trebuia sa gaseasca ea cheia adevarului. Nu i se parea nici greu, caci Calistrat Bogza si tovarasul sau puteau fi gasiti la casele lor, ori in valea din dreapta, ori in valea din stanga, intai si intai de la ei trebuia sa afle daca Lipan s-a inaltat in soare, ori a curs pe-o apa Dumnezeu ii va fi pastrat urmele. Ea are datoria sa se intoarca si sa le gaseasca. Sfanta Ana i-a si dat semn, poprind vantul si intorcandu-l pe crangul sau.
CAPITOLUL 11
Semn nu era numai unul. Incepeau sa se dovedeasca si altele. Se deschise usa din fund, cu geam mic rotund la inaltimea capului. Prin acel geam trecuse de cateva ori o privire de ochi ager. Acel ochi si cu tovarasul lui, impreuna c-o fata rotunda si c-un trup revarsat din sani si solduri, se aratara in umbra. Domnul Iorgu Vasiliu se retrase pe cat putu, facand loc fustei crete si infoiate a sotiei sale. Munteanca indata isi dadu seama ca trebuie sa fie cu luare-aminte fata de o fiinta atat de alba, atat de larga, cu coltuni rosi si cu papuci cu talpa, care clepaiau usor.
— Dumneata iti aduci foarte bine aminte de toate zise ea catra sotul sau, luand loc pe scaun, numai numele unuia dintre gospodari nu inteleg cum l-ai prapadit. Nu l-ai scris in condica?
— Nu. II am scris numai pe Bogza. Celuilalt stiu ca-i zice Iepure.
— Nu se poate, raspunse gospodina. Iepure e porecla tot a lui Bogza, pentru ca i se vad dintii de sus prin despicatura buzei, iar celuilalt ii spune Ilie Cutui, precum toata lumea stie. Nu-i cunoastem noi? Nu stau in vale la Doi Meri?
— Tare mi se pare ca ai dreptate, nevasta, zise negustorul, razand, cu admiratie, catra oaspeti.
— Sunt prea multamitoare cucoanei pentru lamurire, vorbi Vitoria, c-un fel de umilinta care puse in mare uimire pe Gheorghita. Sotia domnului Vasiliu se aseza mai bine pe scaun si-si indesa barbiile in piept.
— Dumneata, femeie, il urmaresti pe careva dintre dansii pentru o datorie? Se poate, caci s-au umflat si s-au latit ca broastele in tau. Eu is oleaca de neam cu nevasta lui Bogza. De-o bucata de vreme se semeteste si nu mai calca pe aici. Da ce-i, Ileana, zic, ai uitat drumurile vechi si obrazurile prietinilor? Nu, dar n-am timp si-s tare ocupata. Cand o auzi asa, sa nu crapi? N-are vreme, si ea toata ziulica ba la primareasa, ba la preuteasa.
Iti datoreste pe oile de asta-toamna? Vitoria statu muta, privind-o atintit. Apoi vorbi incet, anume pentru sotia lui domnu Vasiliu.
— Ca-mi datoresc ceva
— ori unul ori altul, se poate, dar nu stiu cat si cum.
— De ce? Barbatul dumitale nu le-a vandut oile?
— Asta n-am de unde cunoaste.
— Nu ti-a spus?
— Cum sa-mi spuie? Cei care nu-s de fata vorbesc? Eu, de asta-toamna, cucoana draga, is ca si vaduva.
— Te-a lasat?
— Nici asta nu cunosc. Dumnezeu stie. Sotia negustorului intreba in soapta, ca si cum ar fi fost ele singure:
— Cum te cheama pe dumneata? Munteanca ii dadu raspunsul si afla indata si numele gazdei.
— Draga Vitorie, urma negustorita cu dulce glas si pe acelasi ton de doi, eu trebuie sa-ti spun dumnitale ce am aflat de la femeia celuilalt, a lui Ilie Cutui. S-aceea
— Gafita e o fudula si se crede frumusetea lumii, pentru ca barbatu-sau o poarta gatita. Frumoasa i s-a fi parand lui dar nu este. Iar Cutui e un imbrobodit. Ea face si el nu stie, ca si cum l-ar descanta. Sa se ieie cu cealalta, a lui Bogza, de mana. Tare se mai uita gales una la alta si-si vorbesc parca le-ar fi limbile unse cu miere, dar daca ar putea si-ar scoate ochii.
— De ce, draga cucoana Marie?
— Nu mai pot de bine. Le-a cazut din cer avere. La primavara le fata alte sute de oi la Prut. Bogza umbla numai beat si cu caciula pe-o spranceana. Cand vine de la crasma plin ca o bute, o gramadeste intr-un colt s-o bate.
— Pe cine, draga cucoana Marie?
— Pe Ileana.
— De ce?
— Asa. Da dovada ca-i barbat si e in putere. Dar ei nu-i pasa. Are cu cine petrece.
