— Dormi, muiere? ]ntreb[ apoi, ating`nd cu cotul pe Zenobia.
— Ba, r[spunse femeia repede cu glasul limpede.
T[cur[ am`ndoi, sc[rpin`ndu-se =i icnind b[tr`ne=te.
— Da c`te ceasuri s[ fie, hai? c[sc[ iar b[rbatul, ]ntr-un t`rziu.
— Hai, scoal[ c[-i vremea de sculat, morm[i Zenobia mai ursuz[ acum =i urnindu-se din a=ternut.
— Oare? se mir[ Glaneta=u pocnindu-=i alene oasele.
— Scoal[, z[u, m[i b[rbate, p`n[ m[ duc s[ trezesc pe Ion, c[ el =tiu c[ n-are s[ se trezeasc[ singur, c-a jucat toat[
ziua =i a mai stat =i pe la Avrum p`n[ t`rziu... Scoal[, scoal[, s[ te duci la lucru, s[ nu ne apuce pr`nzul lenevind, c[-i mai mare ru=inea!...
B[tr`nul se sc[rpin[ iar ]n cap, ]n barb[, pe piept, c[sc[
prelung cu poft[, se mai uit[ spre ferestre =i apoi murmur[
]ntreb[tor:
— Oare lun[-i ori ziu[?
46
Ion
}n clipa aceea, ]n tind[, coco=ul r[spunse mai aspru =i mai poruncitor:
— Cucuriguuu!...
— Apoi n-auzi c[-i ziu[? f[cu Zenobia care se d[duse jos din pat =i-=i lega zadiile, bolborosind rug[ciuni.
Glaneta=u se ridic[ ]ntì pe jum[tate, se mai g`ndi =i ]n sf`r=it s[ri din culcu=, silindu-se s[ fie sprinten ca s[-=i alunge mole=ala din ciolane.
— Aprinde lampa, zise apoi c[ut`nd el ]nsu=i chibriturile
]n firida hornului, dar neg[sindu-le se nec[ji =i se r[sti la femeie: Da unde dracu le-ai mai pus iar?
Zenobia ]ns[ nu r[spunse. Se ]nchin[ larg de mai multe ori, bìgiund sf`r=itul rug[ciunilor =i, numai dup[ ce ispr[vi, strig[
la Glaneta=u, furioas[:
— O, tr[sni-te-ar s[ te tr[sneasc[, om nebun =i f[r[ Dumnezeu, c[ nu mai poate omul de tine nici s[-=i zic[ ocina=ele!
Ie=i tr`ntind =i blestem`nd. }n tind[ g[inile se cioc[neau =i c`rìau ner[bd[toare, iar c`nd Zenobia deschise u=a spre ograd[, n[v[lir[ afar[ parc-ar fi sc[pat din temni\[. Femeia le arunc[ c`\iva pumni de porumb, afurisind mereu pe Glaneta=u =i num[r`nd ]n g`nd g[inile care se zb[teau s[ ]nghit[ c`t mai repede =i c`t mai multe gr[un\e, ]n vreme ce coco=ul, ve=nic ne]ncrez[tor cu Zenobia =i ]ng[duitor fa\[ de consoartele sale, apuca doar din c`nd
]n c`nd c`te un bob. G[inile b[tr`ne se ghemuiau sfioase c`nd st[p`na se apropia =i le c[uta de ou, pe r`nd, spre marele necaz al coco=ului, care zb`rlea creasta amenin\[tor, se ferea c[lc`nd
\an\o= =i cotcod[cea clocotind de indignare...
Apoi c`nd fali\ele se ]mpr[=tiar[, Zenobia se sui ]n pode\ul cu f`n =i strig[ din capul sc[rii:
— Ionic[!... M[i Ionic[!... Scoal[, dragul mamii, s[ te duci s[ dobori iarba ceea, s[ nu ne pomenim c-o ploaie, s[ ne-o pr[p[deasc[!
— Bine, bine, las’ c[ m[ scol! morm[i fl[c[ul somnoros.
Zenobia nu-l mai cic[li. +tia bine c[ b[iatul, c`nd e vorba de munc[, nu se code=te =i nu leneve=te ca Glaneta=u.
47
Liviu Rebreanu
Ion dormea toat[ vara ]n podul cu f`n de deasupra grajdului. Astfel nu mai de=tepta din somn pe b[tr`ni c`nd venea el noaptea de pe uli\e, =-apoi mai auzea mereu =i pe Dumana, singura lor v[cu\[, ron\[ind sau rumeg`nd, sau sufl`nd aspru pe n[ri, pe c`nd alegea f`nul din ogrinjii ce-i punea d`nsul seara ]n iesle.
}=i birui repede lenea somnoroas[, se t`r] p`n[ la gura po-dului =i cobor] ]n ograd[.
Satul dormea. Numai c`te un coco= ]nt`rziat mai vestea ici-colo zorile. O cea\[ u=oar[, str[vezie plutea peste coperi=urile
\uguiate. Dealurile hotarului parc[ se leg[nau, tremur`ndu-=i porumbi=tile multe, lanurile pu\ine de grù =i de ov[z, ]n vreme ce v`rfurile ]mp[durite, negre =i nemi=cate vegheau odihna satului, ca ni=te capete de uria=i ]ngropa\i ]n p[m`nt p`n[-n g`t.
O adiere de v`nt, r[coritoare, p[trunse p`n[-n sufletul fl[c[ului, alung`ndu-i cele din urm[ r[m[=i\e de somn din oase.
}=i roti privirile prin ograd[, sc[rpin`ndu-se ]n ceaf[, ca =i c`nd s-ar fi g`ndit de ce s[ se apuce. Zenobia, ie=ind iar din cas[, se minun[:
— Vai de mine, b[iete, mi se pare c[ te-ai culcat ]n c[ma=a de s[rb[tori?
Ion se z[p[ci de p[rere de r[u, ]n vreme ce b[tr`na urm[
