— Cine?
— Gândeşte-te. În primul an.
Fierbinte şi curat. Imediat îmi vine în minte şemineul din Rockefeller.
— Lana McKnight, rostesc apoi.
Gil dă din cap.
— Nu mi-am dat niciodată seama cum de aţi stat voi doi împreună atâta vreme. Atracţia dintre voi era tare ciudată. Împreună cu Charlie făceam pariuri în legătură cu momentul în care aveaţi să vă despărţiţi.
— Mi-a spus că îi place de Lana.
— Îţi aminteşti de fata cu care se întâlnea el în anul doi? spune Gil, trecând deja mai departe.
— Charlie?
— Parcă numele ei era Sharon?
— Cu ochii de culori diferite?
— Păi ea avea un păr cu un miros minunat. Îmi amintesc că stătea în camera noastră aşteptându-l pe Charlie. Întreaga cameră mirosea precum loţiunea pe care o folosea mama. N-am ştiut niciodată ce e, dar mi-a plăcut întotdeauna.
Îmi trece prin minte că Gil mi-a vorbit mereu doar despre mame vitrege şi niciodată despre mama lui adevărată. Emoţia îl trădează.
— Ştii de ce s-au despărţit? întreabă el.
— Pentru că ea i-a dat papucii.
Gil clatină din cap.
— Pentru că s-a săturat să strângă după ea. Îşi lăsa lucrurile în camera noastră – pulovere, genţi, orice – şi Charlie trebuia să i le ducă înapoi. Nu şi-a dat seama că era doar un scenariu al ei. Îi dădea un motiv s-o viziteze noaptea. Charlie a crezut doar că e dezordonată.
Mă lupt cu cravata, încercând să o potrivesc între marginile gulerului. Bunul de Charlie! Curăţenie lună ca regulă supremă.
— Nu ea i-a dat papucii, continuă Gil. Fetele care se amorezează de Charlie nu fac asta niciodată. Întotdeauna el e cel care rupe relaţia.
În vocea lui se citeşte vag indicaţia că acesta ar fi un fapt legat de Charlie demn de ţinut minte, o trăsătură importantă de caracter. Ca şi cum asta ar explica problemele pe care le are Gil cu el.
— E un băiat bun, trage Gil concluzia.
Pare mulţumit să o lase aşa. Timp de câteva secunde nu se aude niciun sunet în încăpere în afara zgomotului frecării materialului de material în vreme ce îmi scot cravata neagră şi o iau de la capăt. Gil se aşază pe saltea şi îşi trece degetele prin păr. A căpătat acest obicei în vremea când îşi purta părul mai lung. Mâinile lui încă nu s-au obişnuit cu schimbarea.
Reuşesc în sfârşit să fac un nod, ca un soi de nucă având aripi. Mă uit în oglindă şi decid că e suficient de bun. Îmi pun haina pe mine. Mi se potriveşte perfect, chiar mai bine decât costumul meu.
Gil continuă să tacă, urmărindu-se în oglindă, ca şi cum imaginea lui ar fi un tablou. Iată-ne pe amândoi, la sfârşitul lui de mandat prezidenţial. E seara de adio de la Ivy. De mâine clubul va fi administrat de „oficialităţile” de anul viitor – membrii aleşi de Gil în cursul procesului de selecţie – iar Gil va deveni o fantomă în propria casă. Cel mai frumos an petrecut de el la Princeton se apropie de sfârşit.
— Hei, îi spun eu, traversând holul către camera lui. Încearcă să te distrezi bine în seara asta.
Nu pare să mă audă. Îşi pune telefonul mobil la încărcat şi se uită cum licăreşte luminiţa verde.
— Mi-aş dori ca lucrurile să nu fi ieşit aşa, spune în cele din urmă.
— Charlie va fi bine, îl asigur eu.
Însă Gil se uită la caseta lui cu bijuterii, o casetă micuţă din lemn unde îşi păstrează obiectele de valoare, şi îşi plimbă degetele pe capac, îndepărtând praful. În jumătatea de încăpere care îi aparţine lui Charlie totul e vechi, dar imaculat: o pereche de pantofi de atletism din anul întâi se odihnesc la marginea dulapului, cu şireturile aşezate frumos înăuntru; perechea de anul trecut continuă să fie folosită în weekenduri. În acelaşi timp, totul din jumătatea de cameră a lui Gil pare neutilizat, nou şi prăfuit în acelaşi timp. Din casetă, Gil scoate un ceas de argint – cel pe care îl poartă la ocazii speciale. Limbile s-au oprit, aşa că Gil îl scutură cu blândeţe, apoi îl întoarce.
— Cât e ceasul? mă întreabă el.
Îi arăt ecranul ceasului meu, iar Gil şi-l potriveşte pe al lui.
Afară s-a lăsat noaptea. Gil ia inelul de chei, apoi îşi scoate telefonul din încărcător.
— Ziua preferată a tatei la colegiu a fost ziua balului de la Ivy din ultimul lui an, îmi spune. Vorbea mereu despre ziua asta.
Mă gândesc la Richard Curry şi la poveştile pe care i le-a spus lui Paul despre Ivy.
„Spunea că e ca şi cum ai trăi un vis, un vis perfect.”
Gil îşi duce ceasul la ureche. Îl ascultă ca şi cum ticăitul ar avea ceva miraculos în el, ca un ocean prins în capcana unei carcase de scoică.
— Gata? mă întreabă el, punându-şi ceasul la mână şi închizând încuietoarea de metal.
Acum se concentrează asupra mea, studiind cum îmi vin hainele.
— Nu-i rău, spune el. Cred că ea va fi de acord.
— Eşti bine? îl întreb.
