Vise pogorâte din cel mai înalt Rai.
Nu-ţi vei irosi munca, după cum ascultatul nu te va supăra,
Căci această operă minunată e plină de atâtea lucruri.
Dacă, îmbufnat şi serios, dispreţuieşti poveştile de dragoste,
Să ştii, rogu-te, că lucrurile sunt bine orânduite aici.
Refuzi? Măcar stilul cere atenţia, cu limbajul lui nou,
Cu înţelepciunea şi discursul grav.
Dacă refuzi şi asta, observă geometria
Lucrurilor antice descrise în semne izvorâte din valea Nilului...
Aici vei descoperi palatele perfecte ale regilor,
Adorarea nimfelor, a fântânilor şi a festinelor bogate,
Dansul gărzilor, îmbrăcate multicolor
Şi întreaga Viaţă umană tălmăcită în labirinturi întunecate.
– Elegie anonimă către cititor,
Hypnerotomachia Poliphili
PROLOG
Ca mulţi dintre noi, cred eu, şi tatăl meu şi-a petrecut o mare parte a vieţii muncind la conceperea unei poveşti pe care n-avea cum s-o înţeleagă niciodată. Povestea a început cu aproape cinci sute de ani înainte ca eu să intru la colegiu şi s-a sfârşit cu mult după moartea lui. Într-o noapte de noiembrie din 1497, doi soli călătoreau pe cai din tenebrele Vaticanului către o biserică numită San Lorenzo, aflată în afara zidurilor cetăţii Romei. Întâmplarea din acea noapte le-a schimbat soarta, iar tatăl meu credea că ar fi putut să-i schimbe şi lui destinul.
Eu nu am dat niciodată prea mare crezare credinţelor lui. Un fiu reprezintă promisiunea pe care timpul o face unui bărbat, garanţia pe care orice tată o primeşte că orice ar socoti el nepreţuit într-o zi va fi considerat o prostie şi că persoana pe care el o iubeşte cel mai mult pe lume va ajunge să nu îl înţeleagă. Însă tata, un cercetător al Renaşterii, nu s-a îndoit niciodată de posibilitatea reînvierii. Spunea povestea celor doi soli atât de des, încât n-am putut-o uita niciodată, oricât am încercat. Acum îmi dau seama că el a sesizat că în acea poveste exista o lecţie, un adevăr care în cele din urmă avea să ne lege unul de altul.
Solii fuseseră trimişi spre San Lorenzo ca să îi înmâneze scrisoarea unui nobil, după ce fuseseră avertizaţi să n-o deschidă, sub ameninţarea pedepsei cu chinurile morţii. Scrisoarea avea patru sigilii de ceară neagră şi conţinea un secret pe care tatăl meu avea să încerce timp de trei decenii să îl descopere. În acele zile însă, peste Roma pogorâseră vremuri întunecate; măreţia ei existase şi dispăruse, fără a mai reveni. Pe tavanul Capelei Sixtine continua să fie pictat un cer înstelat şi ploi apocaliptice scoseseră din matcă fluviul Tibru, pe ale cărui maluri apăruse, conform văduvelor bătrâne, un monstru cu corp de femeie şi cap de măgar. Cei doi călăreţi, lacomi, Rodrigo şi Donato pe numele lor, nu au ascultat de avertismentul stăpânului lor. Au încălzit ceara sigiliilor cu flacăra unei luminări, apoi au deschis scrisoarea ca să-i afle conţinutul. Înainte de a pleca spre San Lorenzo, au sigilat la loc scrisoarea, copiind marca stăpânului cu o asemenea grijă încât falsul ar fi fost imposibil de depistat. Dacă stăpânul lor nu ar fi fost un om extrem de înţelept, cei doi curieri ar fi scăpat cu siguranţă nepedepsiţi.
Căci nu sigiliile erau cele care îi puteau trăda pe Rodrigo şi pe Donato, ci ceara neagră în care fuseseră aplicate acele sigilii. Când au ajuns în San Lorenzo, cei doi soli au fost întâmpinaţi de un pietrar care ştia ce se găseşte în ceară: un extras dintr-o iarbă otrăvitoare botezată „umbra mortală a nopţii” care, aplicat pe ochi, duce la dilatarea pupilelor. Astăzi compusul e utilizat în scopuri medicinale, dar în acele vremuri era folosit de italience ca produs cosmetic, deoarece pupilele mari erau socotite un semn de frumuseţe. Această practică a dus şi la denumirea populară a plantei: „femeie frumoasă”, sau belladonna. Cât timp Rodrigo şi Donato topiseră fiecare sigiliu, fumul degajat le-a afectat ochii. La sosirea lor în San Lorenzo, pietrarul i-a dus la un candelabru de lângă altar. Şi-a dat seama imediat ce făcuseră când a observat că pupilele lor refuză să se contracte. Şi, cu toate că oamenii s-au forţat să-l recunoască în ciuda privirii lor care nu putea să se focalizeze, pietrarul a executat întocmai porunca primită: şi-a scos sabia şi i-a decapitat pe cei doi. Stăpânul lui îi spusese că era vorba de un test al încrederii, iar solii nu-l trecuseră.
*
Tatăl meu a aflat ce s-a întâmplat cu Rodrigo şi cu Donato dintr-un document pe care l-a descoperit chiar înainte de a muri.Pietrarul a acoperit cadavrele oamenilor şi le-a scos din biserică, după care a şters sângele scurs cu bureţi şi cârpe. A pus capetele în doi saci pe care i-a atârnat de o parte şi de cealaltă a şeii calului său. Cadavrele le-a aburcat pe spinările cailor celor doi, după care a legat caii de propriul său bidiviu. A descoperit scrisoarea în buzunarul lui Donato şi a ars-o, căci era un fals, pentru care nu exista niciun destinatar real. Apoi, înainte de a pleca, s-a ghemuit în gest de penitenţă înaintea bisericii, îngrozit de păcatul pe care îl comisese pentru stăpânul său. În ochii lui, cele şase coloane ale bisericii San Lorenzo formau nişte dinţi negri, iar pietrarul se cutremură văzând asta, căci din poveştile pe care le auzise în vremea copilăriei aflase despre modul în care poetul Dante văzuse iadul şi despre faptul că pedeapsa pentru cei mai mari păcătoşi era să fie mestecaţi la nesfârşit între fălcile lui lo’mperador del doloroso regno.
Poate că Sfântul Laurenţiu şi-a ridicat în sfârşit privirea din mormântul lui şi, văzând sângele de pe mâinile sărmanului om, l-a iertat. Sau poate că nu se putea acorda nicio iertare şi, precum sfinţii şi martirii de astăzi, Laurenţiu a păstrat o tăcere de nedescifrat. Mai târziu în acea noapte, pietrarul a urmat ordinele stăpânului său şi i-a dus cadavrele celor doi unui măcelar. Probabil că e mai bine să nu se ştie ce s-a ales de ele. Părţi din trupurile lui Rodrigo şi Donato au fost aruncate pe străzi şi poate culese de căruţe de transportat gunoiul sau mâncate de câini înainte de a fi transformate în plăcinte cu carne.
Însă măcelarul a găsit o altă întrebuinţare pentru capetele celor doi oameni. Un brutar din oraş, un individ care parcă îl avea pe diavol în el, a cumpărat capetele de la măcelar şi le-a pus spre păstrare în cuptorul de la brutăria lui, după care a mers la culcare. În acele zile exista obiceiul ca văduvele din partea locului să folosească cuptoarele brutarilor după lăsarea nopţii, câtă vreme zidurile erau încă fierbinţi după munca de peste zi. Când femeile au sosit la cuptorul brutarului în cauză, au început să urle de groază şi aproape au leşinat la vederea imaginii macabre.
La început totul a fost luat drept o farsă pentru sperierea bătrânelor. Însă eu îmi imaginez că Donato şi Rodrigo au avut parte de o faimă mult mai mare prin modul cum au murit decât ar fi avut parte în viaţă. Căci văduvele sunt păstrătoarele poveştilor fiecărei civilizaţii, iar cele care au descoperit capetele în acel cuptor de brutar cu siguranţă nu puteau uita un asemenea eveniment. Nici măcar mărturisirea faptelor de către brutar nu a fost în stare să convingă acele văduve, care trebuie să fi povestit la nesfârşit descoperirea lor copiilor Romei, cei care, timp de o generaţie, şi-au amintit basmul capetelor miraculoase la fel de bine precum cel al monstrului scuipat pe malul Tibrului de inundaţii.
Cu toate că povestea celor doi soli va fi în cele din urmă complet uitată, un lucru rămâne mai presus de orice îndoială. Zidarul şi-a făcut bine treaba. Oricare ar fi fost secretul stăpânului său, acesta n-a părăsit niciodată San Lorenzo. În dimineaţa de după omorârea celor doi, în vreme ce gunoierii încărcau murdării şi resturi în căruţele lor, faptul că doi oameni muriseră a trecut aproape neobservat. Trecerea lentă de la frumuseţe la decădere şi iarăşi la frumuseţe continuă şi, precum dinţii şarpelui cusuţi laolaltă de Cadmus, sângele răului a spălat pământul roman şi a adus cu el renaşterea. Aveau să treacă cinci sute de ani înainte ca adevărul să fie descoperit de cineva. După trecerea celor cinci secole, o dată cu moartea unei noi perechi de soli, eu îmi încheiam ultimul an de colegiu la Princeton.
CAPITOLUL 1
Timpul este ceva ciudat – atârnă cel mai greu pe umerii celor care nu îl au. Nimic nu este mai uşor decât să fii tânăr şi să ai lumea întreagă de cucerit. Lucrul ăsta îţi dă sentimentul că te aşteaptă oportunităţi nelimitate, iar gândul acesta este atât de seducător încât pur şi simplu simţi că poţi face ceva mult mai important decât să înveţi pentru examene.
Mă văd şi acum în noaptea în care a început totul. Stau întins pe vechea noastră canapea roşie din camera de cămin, luptându-mă cu Pavlov şi câinii lui din manualul de introducere în psihologie şi întrebându-mă de ce nu mi-am îndeplinit niciodată sarcinile ştiinţifice de boboc la fel ca toţi ceilalţi. Câteva scrisori se odihnesc pe măsuţa de cafea din faţa mea, fiecare conţinând o perspectivă asupra a ceea ce aş putea să fac în anul următor. Noaptea de Vinerea Mare a căzut într-o zi rece de aprilie la Princeton, New Jersey. Mai am doar o lună de colegiu şi nu mă deosebesc cu nimic de ceilalţi din promoţia anului 1999: îmi este pur şi simplu imposibil să îmi mut gândurile de la viitor.
Charlie stă pe podea lângă frigiderul cubic şi se joacă cu Magnetic Shakespeare, lăsat de cineva în camera noastră cu o săptămână înainte. Romanul de Fitzgerald pe care el ar trebui să-l citească pentru pregătirea tezei finale la engleză stă deschis pe podea, având cotorul rupt, ca un fluture pe care a călcat cineva, în timp ce Charlie alcătuieşte propoziţii cu magneţii care conţin cuvinte shakespeariene. Dacă l-aş întreba de ce nu-l citeşte pe Fitzgerald, s-ar încrunta şi mi-ar spune că n-are niciun sens. Din punctul lui de vedere, literatura reprezintă doar un joc pentru oameni educaţi, praf aruncat mulţimilor din colegii: ceea ce vezi nu reprezintă niciodată ceea ce obţii. Pentru un obsedat de ştiinţă precum Charlie, asta reprezintă culmea perversiunii. La toamnă se va îndrepta către facultatea de Medicină, dar între timp noi ceilalţi continuăm să auzim povestea notei C-plus cu care s-a ales la examenul de engleză de la jumătatea anului, din martie.
Gil ne aruncă o privire şi zâmbeşte. Se preface că studiază pentru un examen la economie, dar la televizor rulează Breakfast at Tiffany’s şi Gil are o slăbiciune pentru filmele vechi, mai ales pentru cele cu Audrey Hepburn. Sfatul lui pentru Charlie a fost simplu: „Dacă nu vrei să citeşti o carte, atunci închiriază filmul”. Nimeni nu-şi va da seama de diferenţă. Probabil că are dreptate, dar Charlie socoteşte procedura cam necinstită; oricum, l-ar împiedica să se plângă că literatura este o porcărie, aşa că în loc de Daisy Buchanan ne uităm iarăşi la Holly Golightly.
Întind mâna şi rearanjez unele dintre cuvintele lui Charlie, până când propoziţia de pe frigider spune: „A pica sau a nu pica: asta este întrebarea”. Charlie ridică privirea şi se uită dezaprobator la mine. Stând pe jos, e aproape la acelaşi nivel cu mine care stau pe canapea. Când suntem unul lângă celălalt, el arată ca un Othello îmbuibat cu steroizi, un negru de 107 kilograme care dă cu capul de tavan la cei doi metri şi cincisprezece centimetri ai lui. Prin contrast cu el, eu am doar un metru şi şaptezeci de centimetri, în pantofi. Charlie ne-a botezat Gigantul Roşu şi Piticul Alb, deoarece o gigantică roşie este o stea neobişnuit de mare şi de strălucitoare, în vreme ce o pitică albă este mică, densă şi banală. Trebuie să-i reamintesc mereu că Napoleon avea doar un metru cincizeci şi cinci, chiar dacă Paul are dreptate când susţine că, dacă iei în calcul transformarea unităţilor de măsură franţuzeşti în cele britanice, împăratul era de fapt ceva mai înalt.
Paul e singurul absent din încăpere acum. A dispărut ceva mai devreme în cursul zilei şi nu a mai fost văzut de atunci. Relaţia mea cu el a fost cam tensionată în ultima lună şi, din pricina presiunii academice din ultima vreme, el a ales să studieze mai mult la Ivy, clubul unde el şi Gil sunt membri. Munceşte din greu la lucrarea de diplomă pe care toţi studenţii de la Princeton trebuie să o scrie ca să poată absolvi. Eu, Charlie şi Gil procedăm la fel, cu excepţia faptului că termenele noastre limită au expirat deja. Charlie a identificat o nouă interacţiune între proteine pe anumite canale de semnalizare neuronală. Gil a reuşit să scoată ceva pe tema efectelor colaterale ale taxelor unice. Eu mi-am întocmit lucrarea în ultima clipă, între interviuri la universităţi, şi sunt convins că subiectul Frankenstein va rămâne mereu acelaşi.
Lucrarea de diplomă reprezintă o întreprindere dispreţuită de aproape toată lumea. Absolvenţii vorbesc despre lucrările lor cu importanţă, ca şi cum nu şi-ar aminti nimic altceva mai plăcut decât scrierea unui volum de o sută de pagini de cercetări în vreme ce trebuie să meargă la ore şi să-şi aleagă viitorul profesional. De fapt, o lucrare de diplomă înseamnă o chestie mizerabilă şi foarte greu de scris. Odată, un profesor de sociologie ne-a spus mie şi lui Charlie că o asemenea teză înseamnă o introducere în viaţa adultă, în maniera iritantă a profesorilor care ţin o lecţie după ce lecţia s-a terminat de fapt. Este o sarcină atât de mare, încât toţi ar trebui să se simtă copleşiţi. „Se numeşte responsabilitate, zisese el. Trebuie să-i simţiţi povara.” Las la o parte faptul că singura povară simţită de el era aceea a unei studente drăguţe pe nume Kim Silverman. Totul era legat de responsabilitate. Iar aici trebuia să fiu de acord cu ceea ce spusese Charlie atunci. Dacă Kim Silverman e genul de sarcină de care adulţii se simt copleşiţi, atunci vreau şi eu. Altfel, mă mulţumesc să rămân tânăr.
Paul e ultimul dintre noi care îşi termină lucrarea şi, din punctul ăsta de vedere, nu există nicio îndoială că a lui va fi cea mai bună. De fapt, teza lui ar putea fi cea mai bună dintre toate tezele anului nostru, indiferent de domeniul ales. Magia inteligenţei lui Paul rezidă în răbdarea lui, mai mare ca a oricărui cunoscut al meu. Cu răbdarea, Paul pur şi simplu doboară orice problemă din cale. Odată mi-a spus că numărarea a o sută de milioane de stele, într-un ritm de una pe secundă, pare o treabă pe care nimeni nu o poate îndeplini în cursul unei vieţi. În realitate, o asemenea treabă poate dura doar trei ani. Cheia o constituie concentrarea şi dorinţa de a nu fi distras de alte treburi. Iar ăsta este darul lui Paul: intuiţia de a şti câte poate face o persoană cu răbdare.
Poate de aceea toată lumea aşteaptă atât de mult de la teza lui – toţi ştiu câte stele ar fi putut număra el în trei ani, iar lucrul lui la teză durează de aproape patru ani. În vreme ce studentul mediu vine cu o temă de cercetare în toamna anului patru şi o termină până în primăvara următoare, Paul se luptă cu teza lui încă din primul an de facultate. Cu doar câteva luni înainte de primul nostru semestru de toamnă, el a hotărât să se concentreze asupra unui text rar din epoca Renaşterii intitulat Hypnerotomachia Poliphili, un nume alambicat pe care eu, unul, îl pot pronunţa doar datorită faptului că tatăl meu şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei lui de istoric al Renaşterii studiind acest text. Trei ani şi jumătate mai târziu, şi cu doar ceva mai mult de o zi până la expirarea termenului limită, Paul are destul material ca să facă de râs cele mai sofisticate programe de absolvire.
Problema e că el are impresia că şi eu ar trebui să împărtăşesc din celebritatea lui. În timpul iernii am lucrat împreună la carte şi am realizat multe în echipă. Abia atunci am înţeles ceva ce-mi spunea adesea mama: anume că bărbaţii din familia mea au tendinţa de a se îndrăgosti de anumite cărţi aproape la fel de tare precum se îndrăgostesc de anumite femei. Poate că Hypnerotomachia n-o fi posedat un asemenea farmec, dar are cu siguranţă puterea hipnotică a unei femei urâte şi atracţia inexorabilă a misterului interior. Când mi-am dat seama că mă lăsam atras la fel ca tatăl meu, am reuşit să ies din sfera de influenţă a cărţii şi să arunc prosopul în ring înainte de a-mi ruina relaţia cu o prietenă care merita mai mult. Din acel moment, relaţia mea cu Paul s-a schimbat. Un absolvent pe care el îl cunoştea, Bill Stein, l-a ajutat cu cercetările după retragerea mea. Iar acum, pe măsură ce se apropie termenul limită de predare, Paul a devenit ciudat de precaut. De obicei este mult mai deschis în legătură cu munca lui, dar în ultima săptămână s-a retras nu numai faţă de mine, ci şi faţă de Charlie şi Gil, refuzând să ne mai spună ceva.
— Aşadar, încotro te îndrepţi, Tom? îl întreabă Gil.
Charlie îşi ridică privirea de la frigider.
— Mda, rosteşte el, suntem cu toţii încârligaţi.
Gil şi cu mine scoatem un geamăt. „Încârligaţi”este unul dintre cuvintele pe care Charlie le-a ratat la lucrarea lui de la jumătatea anului. L-a atribuit romanului Moby Dick în loc să-l atribuie Aventurilor lui Roderick Random de Tobias Smollett, pe motiv că sună mai degrabă a momeală de pescuit decât a termen pentru suspans. Iar acum îl folosea în orice ocazie.
— Treci peste asta, spune Gil.
— Dă-mi un singur exemplu de doctor care ştie ce înseamnă încârligat, zise Charlie.
Înainte ca vreunul dintre noi să poată răspunde, dinspre dormitorul pe care eu şi Paul îl împărţim se aude un foşnet. Brusc se iveşte Paul, stând în faţa noastră la uşă, doar în chiloţi şi tricou.
— Doar unul? întreabă el, frecându-se la ochi. Tobias Smollett. Era chirurg.
Charlie îşi mută privirea la loc asupra pieselor magnetice.
— Se potriveşte.
Gil chicoteşte, dar nu rosteşte nicio vorbă.
— Credeam că te-ai dus la Ivy, îi spune Charlie, când pauza devine stânjenitoare.
