Gil rămâne concentrat asupra televizorului, dar Charlie îşi ridică privirea, auzind tonul vocii lui Paul. Îşi trece mâna peste barba nerasă, apoi spune:
— Bun, vreau ca toată lumea să înceteze. Cred că a sosit momentul să mai destindem puţin atmosfera.
Pentru prima dată Gil îşi ia ochii de la film. Probabil că aude şi el ce aud şi eu: uşorul accent pus pe cuvântul „destindere”.
— Chiar acum? întreb eu.
Gil se uită la ceas, prinzând ideea din zbor.
— Luăm o pauză de circa jumătate de oră, zice el.
După care, pentru a-şi demonstra sprijinul, închide televizorul, lăsând-o pe Audrey să se stingă încet în tubul cinescopic.
Charlie închide cu zgomot cartea, agitându-se ca un drăcuşor pe canapea. Cotorul rupt se desface şi mai mult, dar el azvârle cartea pe canapea.
— Eu am de lucru, se opune Paul. Trebuie să termin asta.
Mă priveşte ciudat.
— Ce e? întreb eu.
Dar Paul preferă să tacă.
— Care-i problema, fetelor? se interesează nerăbdător Charlie.
— Afară încă ninge, le reamintesc eu tuturor.
Astăzi prima furtună de zăpadă şi-a făcut auzit urletul în oraş chiar atunci când primăvara părea să fi înmugurit toate ramurile copacilor. Acum pe jos s-a depus un strat de peste treizeci de centimetri de nea. Festivităţile de Paşte din campus, care în acest an includ un discurs în Vinerea Mare ţinut de profesorul îndrumător al lui Paul, Vincent Taft, au fost reorganizate. Pentru ceea ce are de gând Charlie vremea e cum nu se poate mai proastă.
— Nu trebuie să mergi la Curry până la opt şi jumătate, nu? îl întreabă Gil pe Paul, încercând să îl convingă. Până atunci terminăm. Îţi poţi termina treaba la noapte.
Un fost prieten excentric al tatălui meu şi al lui Taft, Richard Curry este unul dintre mentorii lui Paul încă din primul lui an de colegiu. El l-a pus pe Paul în legătură cu unii dintre cei mai proeminenţi istorici de artă din lume şi a finanţat o mare parte din cercetările lui Paul legate de Hypnerotomachia.
Paul îşi măsoară cu privirea caietul din mână. Oboseala îi revine în ochi doar uitându-se la el.
Charlie sesizează momentul de slăbiciune.
— Terminăm până la opt fără un sfert, zice el.
— Care sunt echipele? întreabă Gil.
Charlie se gândeşte puţin, apoi spune:
— Tom e cu mine.
*
Jocul pe care ne pregătim să-l jucăm este o variantă nouă a unui joc vechi: un meci de paintball în ritm rapid printr-un labirint de tunele pline de abur de sub campus. Acolo jos, şobolanii sunt mai mulţi decât becurile, temperatura atinge zeci de grade Celsius în toiul iernii, iar terenul este atât de periculos încât nici măcar poliţia campusului nu îndrăzneşte să urmărească pe cineva acolo. Charlie şi Gil au venit cu ideea în timpul unei sesiuni de examene din anul doi de studii, inspiraţi de o hartă veche pe care Gil şi Paul o descoperiseră în clubul unde luau masa şi de un joc pe care tatăl lui Gil îl juca în tunele cu prietenii lui în ultimul an de colegiu.
Versiunea mai nouă a căpătat o asemenea popularitate încât aproape o duzină de membri Ivy şi cei mai mulţi prieteni ai lui Charlie din echipa lui EMT1 participau la el. I-a luat oarecum prin surprindere când Paul a ajuns unul dintre cei mai buni navigatori din joc; doar noi patru înţelegeam de ce se întâmplase asta, deoarece noi ştiam cât de des folosea Paul tunelele ca să se ducă şi să vină de la Ivy de unul singur. Treptat însă, interesul lui Paul pentru joc s-a estompat. ÎI frustra faptul că nimeni altcineva nu întrezărea posibilităţile strategice ale jocului, baletul tactic desfăşurat. Nu se aflase acolo când un „foc” rătăcit înţepase o ţeavă de abur în cursul unui meci mare din miezul iernii; explozia rezultată smulsese învelişul de protecţie din plastic de pe liniile principale de curent pe o distanţă de trei metri în ambele direcţii. Doi studenţi pe jumătate beţi au fost cât pe ce să fie prăjiţi la propriu dacă nu s-ar fi găsit acolo şi Charlie care să-i tragă la timp din calea pericolului. Inspectorii, adică poliţia de campus din Priceton, au prins de veste şi în decurs de câteva zile decanul împărţise pedepse în stânga şi în dreapta. În urma incidentului, Charlie înlocuise armele şi bilele cu ceva mai rapid şi mai puţin riscant: un vechi set de arme de jucărie cu rază laser pe care le găsise de vânzare la un bazar. Cu toate astea, pe măsura apropierii absolvirii, administraţia impusese o politică de toleranţă zero în privinţa infracţiunilor disciplinare. Dacă eram prinşi în tunele în noaptea asta, se putea lăsa cu suspendări sau chiar cu ceva mai rău.
Charlie se duce în dormitorul pe care îl împarte cu Gil şi scoate de acolo un rucsac mare, apoi altul, pe care mi-l dă mie. În cele din urmă, îşi pune căciula.
— Iisuse, Charlie, spune Gil. Mergem acolo doar pentru o jumătate de oră. Eu mi-am luat mai puţine la mine în vacanţa de primăvară.
— Să fii pregătit, răspunde Charlie, aruncându-şi pe umeri rucsacul mai mare. Asta e deviza mea.
— Tu şi cercetaşii, mormăi eu.
— Vulturii cercetaşi, ripostează Charlie, deoarece ştie că eu am fost întotdeauna un novice.
— Doamnele sunt gata? îl întrerupe Gil, stând lângă uşă.
Paul inspiră adânc, trezindu-se mai bine, apoi încuviinţează din cap. Din camera lui apucă pagerul şi şi-l agaţă de curea.
În faţă la Dod Hall, căminul nostru, eu şi Charlie ne despărţim de Gil şi Paul. Vom intra în tunele prin locaţii diferite şi vom fi invizibili unii pentru ceilalţi până ce una din echipe o descoperă pe cealaltă în subsoluri.
— Habar n-aveam că există cercetaşi negri, îi spun eu lui Charlie de îndată ce rămânem singuri şi pornim prin campus.
Zăpada e mai mare şi mai rece decât m-am aşteptat. Îmi strâng mai bine haina de schi în jurul corpului, apoi îmi pun mănuşile.
— E-n regulă, îmi dă el replica. Înainte de a te cunoaşte pe tine, nici eu nu ştiam că există păsărici albe.
*
Drumul prin campus îl parcurgem ca prin ceaţă. De zile întregi, cu ceremonia de absolvire atât de aproape şi scăpat de obsesia tezei finale, am impresia că lumea este un haos de mişcări inutile – studenţi din clase inferioare grăbindu-se la seminarii serale, cei din ultimul an redactându-şi ultimele capitole din teză în săli cu computere supraîncălzite şi acum fulgi de zăpadă pretutindeni pe cer, dansând în spirale înainte de a atinge solul.
În vreme ce traversăm campusul, începe să mă doară piciorul. De ani de zile cicatricea de pe coapsă prezice vremea rea la şase ore după sosirea vremii rele. Cicatricea este o amintire dintr-un accident de demult. La puţin timp după ce îmi aniversasem împlinirea a şaisprezece ani, am fost implicat într-un accident de maşină în urma căruia am zăcut în spital cea mai mare parte a verii din cel de-al doilea an de şcoală. Acum detaliile acelei întâmplări sunt pierdute în ceaţă, dar una dintre cele mai vii amintiri rămase în urma acelei nopţi este imaginea femurului meu stâng ieşind prin muşchiul coapsei astfel încât am putut vedea clar unul din capetele lui. Am avut timp doar să zăresc toate astea înainte de a leşina, şocat. Mi s-au rupt şi ambele oase din antebraţul stâng, precum şi trei coaste de pe aceeaşi parte a trupului. Conform celor afirmate de paramedici, hemoragia arterială a fost oprită la timp ca să pot fi salvat. În orice caz, până când au reuşit să mă scoată din epava maşinii, tatăl meu, cel care conducea maşina, murise.
