— Vrea să folosească ieşirea de la Ivy, zice Gil. I-am explicat ca e prea departe. Putem să ne întoarcem la Clio. Mai sunt câteva minute până când paznicii schimbă tura.
În depărtare încep să se adune la un loc nişte mici şiruri de mărgele roşii. Şobolanii pândesc în ascunzişurile lor.
— Ce e atât de urgent? îl întreb eu pe Paul.
— Am descoperit ceva important... începe el să spună.
Dar Charlie îl întrerupe:
— Clio e cea mai bună alegere, aprobă el. După ce se uită la ceas, porneşte spre nord. Şapte şi douăzeci şi patru. Trebuie să ne punem în mişcare.
CAPITOLUL 3
Forma coridorului rămâne dreptunghiulară în vreme ce noi ne îndreptăm spre nord, dar pereţii nu mai sunt din beton, ci din de piatră. Parcă aud vocea tatei, explicându-mi etimologia cuvântului „sarcofag”:
„De la cuvântul grecesc însemnând «mâncător de carne»... deoarece coşciugele greceşti erau confecţionate din piatră de var, care măcina întregul trup – totul în afara dinţilor – în mai puţin de patruzeci de zile.”
Avansul lui Gil crescuse la douăzeci de paşi. Asemenea lui Charlie, Gil se deplasează cu repeziciune deoarece cunoaşte bine locul. Silueta lui Paul apare şi dispare în lumina intermitentă. Părul îi stă lipit de frunte din pricina sudorii. În plus, îmi amintesc că nu prea a dormit în ultimele zile.
La treizeci de metri înaintea noastră îl descoperim pe Gil aşteptându-ne şi zorindu-ne agitat spre ieşire. Caută un plan de rezervă, văzând că ne moşmondim prea mult.
Închid ochii, încercând să vizualizez în minte o hartă a campusului.
— Încă cincizeci de paşi, îi spune Charlie lui Paul. Cel mult o sută.
Când ajungem sub gura de lângă Clio, Gil se întoarce spre noi.
— O să ridic capacul şi o să arunc o privire afară. Fiţi gata să o luaţi la fugă înapoi pe unde am venit. Se uită scurt la ceas. La mine arată şapte şi douăzeci şi nouă.
Apucă treapta cea mai de sus, se ridică şi apoi îşi sprijină antebraţul de capacul gurii de canal. Înainte de a împinge, se uită peste umăr şi spune:
— Amintiţi-vă că inspectorii nu pot coborî aici ca să pună laba pe noi. Tot ce pot face e să ne cheme afară. Staţi ascunşi şi nu rostiţi niciun nume. Aţi priceput?
Dăm din cap toţi trei în semn că am înţeles.
Gil inspiră adânc, ridică pumnul şi răsuceşte capacul, care se deschide vreo zece centimetri. Gil inspectează rapid zona – apoi se aude o voce de sus:
— Nu te mişca! Stai pe loc!
Îl aud pe Gil cum bombăneşte:
— Rahat!
Apucându-l de cămaşă, Charlie îl trage înapoi şi îl prinde în braţe când Gil îşi pierde echilibrul.
— Du-te! Acolo! Stinge lanterna!
Mă împiedic în beznă, împingându-l pe Paul în faţa mea. Încerc să-mi amintesc drumul.
„Stai pe partea dreaptă. Ţevile sunt pe stânga, stai pe partea dreaptă.”
Lovesc zidul cu umărul şi îmi sfâşii cămaşa. Paul se clatină, epuizat din pricina căldurii. Reuşim să facem douăzeci de paşi împiedicându-ne unul de celălalt, până când Charlie ne opreşte ca să ne prindă şi Gil din urmă. Undeva, în spatele nostru, lumina unei lanterne pătrunde în tunel prin gura deschisă de canal. Lumina e urmată de un braţ, apoi de un cap.
— Ieşiţi de acolo!
Fasciculul luminos se agită în ambele direcţii, sfâşiind bezna din tunel.
Acum se aude o a doua voce, o femeie:
— Ăsta este ultimul avertisment!
Mă uit la Gil. Văd în întuneric cum Gil clatină din cap avertizându-ne să nu scoatem nicio vorbă.
Simt răsuflarea umedă a lui Paul în ceafă. El se sprijină de zid, părând gata să leşine. Se aude din nou vocea femeii, care vorbeşte intenţionat tare, adresându-se partenerului ei:
— Sună la bază. Să posteze agenţi la toate gurile de canal.
Preţ de o clipă, lumina nu se mai vede. Charlie ne împinge imediat din spate. Pornim în fugă până ajungem la o intersecţie în T, apoi trecem de ea şi cotim la dreapta, intrând pe un teritoriu necunoscut.
— Aici nu ne pot vedea, şopteşte Gil, gâfâind şi aprinzându-şi lanterna.
Un alt tunel lung se pierde din raza vizuală, către ceea ce bănuiesc a fi zona de nord-vest a campusului.
— Şi acum ce facem? întreabă Charlie.
— Înapoi la Dod, propune Gil.
Paul îşi şterge fruntea.
